Sign up with your email address to be the first to know about new products, VIP offers, blog features & more.

You are viewing D-ale familiei

Sens propriu

Posted on

Natalia, mezina familiei noastre, numărând anul acesta un deceniu în dreptul vârstei, e dovada vie a faptului că în mintea copiilor lucrurile sunt simple, fără atâtea ramificații și înțelesuri secundare.

Să luăm o zi oarecare: apăsăm pedala mașinii spre destinație. Un alt șofer face o imprudență: taie calea, forțează semaforul, nu semnalizează … chestiuni de genul. Șoferul din mașina noastră întreabă, retoric:

-De unde are permis? L-a câștigat la loto?

Sau, în altă zi, tot în trafic, alte nereguli, unul din noi exclamă:

– Fii atent cum conduce! Zici că și-a luat permisul la loto.

După mai multe astfel de zile și remarci, mă-ntreabă:

– Mami, ce numere trebuie să pui la loto ca să câștigi un permis?

***

Se știe că orașul nostru e-ntr-un proces de reabilitare care implică multe șantiere, multe spărturi. Natalia întreabă:

– Tati, de ce sparg tot? Ce caută?

– Comori, ce să caute, răspunde taică-său în glumă.

Azi așa, mâine-așa… În curtea blocului așa, pe strada bunicilor așa… Când am dat de săpături pe altă stradă, Natalia, supărată:

– Of, iar sapă! Las’ că le fur eu harta!

– Care hartă, iubito?

– Harta de comori! Să-i văd eu apoi cum mai sapă…

 

share
0

Soacra alteia

Posted on

Să ne imaginăm o după-amiază ca toate celelalte: o mămică face excepție de la alimentația sănătoasă pe care încearcă să o implementeze familiei, și-și recompensează odoarele cu un meniu la localul acela, fast-food desigur, dar cu loc de joacă și o reclamă imbatabilă.

Cum ar spune Caragiale, puțin ne importă dacă cele trei ies frecvent sau doar ocazional în acest local, destul că, după școală, și după ce au savurat și ultimul strop de suc, mama își lasă fetele să meargă la locul de joacă, în timp ce, supraveghindu-le de la masă, savurând o cafea, încearcă să pună laolaltă o postare nouă pentru blog.

Iată că-și face apariția o cucoană, ușor trecută de 45 de ani, cu o alta mai tânără și c-un băiețel, să tot fi avut 3 anișori. Mama copilului, tânăra, după ce îi dă să mănânce un sandviș, produs de același local, desigur, trebuie să răspundă unui tir întreg de acuze de la cealaltă:

– Cum îi dai să mănânce așa ceva? Dacă-l va durea burtica? … Dar ce bagă în sandviș? Tot e numai chimicale…

După o vreme, tânăra mama își dezechipează odorul să poată merge la locul de joacă. Fapt care stârnește iar avalanșa:

– Ce faci? Doar n-ai de gând să îl lași acolo?! Îl putem vede de aici? Uite că nu îl vedem. Dacă pățește ceva? Se poate lovi… Nu-s ascuțite obiectele înăuntru? Dar cum sunt? De unde știi? Și ce va face el acolo?

Și tot acest tir de întrebări cu o voce stridentă, ca o pedeapsă pentru urechile tuturor celor ce erau în zonă, mai ales în urechile celeilalte mame, care nu avea cum să ignore poluarea fonică. Dar, iată că bunica zărește pe celelalte două fetițe în același loc cu nepotul preaiubit.

– Fii atentă că nu e singur acolo! Mai sunt și alții. Dar câți ani au fetele alea?

Paranteză: fetele alea aveau 9, respectiv 11 ani.

–  Doamne… ce copii mari! Cine îi lasă acolo nesupravegheați? Ce să caute ele acolo? Dar au voie? Ni! Muiere în toată regula se joacă cu pruncii cei mici.

Atât i-a fost celeilalte; când și-a auzit urechilor că fiica mai mare, un copil de doar 11 ani e numită de acra doamnă muiere în toată regula, s-a ridicat de la masă și brusc a cerut explicații:

– Bună ziua. Aveți vreo problemă?

Acra doamnă amuțise și-și pierduse focalizarea, se uita în gol, crezând probabil că privirea ei absentă o va scuti de restul întrebărilor:

– Doamnă, cu dumneavoastră vorbesc! Aveți vreo problemă cu copilul meu?

– Cine? Eu? – se bâlbâie temerara noastră doamnă, luată cam pe nepusă masă.

– Da, dumneavoastră. Aveți vreo problemă cu faptul că se joacă și fiica mea acolo?

– N-am zis nimic, încerca bătrâna să se scoată.

– Ba ați zis, și nu în șoaptă și nu o singură dată! Sunteți cumva acționară aici? Sunteți for decizional pentru a stabili cine să intre și ce nu la joacă? … Doamnă, (se adresează mămica ofensată unei angajate a localului care se uita nedumerită și pasivă la spectacolul neașteptat), dânsa are drept de decizie aici? Sunt copiii mei prea mari pentru acel spațiu??

După ce angajata bângui o negație, bunica mai prinse curaj:

– Cum vă permiteți să trageți cu urechea la ce discutam cu nora mea?!

– Să trag cu urechea?! Am încercat din răsputeri să vă ignor! Și, da! Felicitări! Sunteți o soacră după toate definițiile populare! Îmi pare sincer rău pentru dumneavoastră! încheie tirada adresându-se nurorii care avea o licărire ciudată în privire. Copii! Plecăm! Tanti crede că e șefă aici și că voi nu aveți voie să vă jucați acolo!

– Dar nu am zis că nu au voie…

Tardive vorbe. Au trecut ca o adiere, ca furia domolită a mamei care nu mai putuse răbda să se ia cineva de copilul ei.

Câteva minute mai târziu, nora se apropie și-și ceru scuze pentru soacră. O asigură pe cealaltă că ea, pe lângă că nu a spus nimic, chiar se bucura să fie cineva să se joace cu băiețelul ei. Cât despre bunică… ea nu prea are ce face…

Sursa foto, aici.

share
0

Tristețea copilului

Cel mai greu e când fetița mea e tristă, și eu nu am cum să șterg asta! E, poate, cea mai mare durere a unui părinte, când încep să-i doară lucruri pe care nu le pot alina… Când îmbrățișarea care-i era tot până nu demult, nu mai acoperă sfera ei de trăiri. Când vorba mea de încurajare este întâmpinată cu normal să îmi spui asta. Ești mama mea, și orice mamă își iubește și încurajează copilul.

O văd înălțându-se, mi-ajunge deja până la bărbie. O aud diversificând temerile și bucuriile, chiar azi îmi sugera să scriu despre teama de viitor. Am întrebat-o de ce, și mi-a răspuns că de cele mai multe ori ne temem fără rost. Mi-e dragă logica ei, și mă-ncearcă sentimente de recunoștință la adresa cerului pentru onoarea de a crește un asemenea copil. Și totuși, uneori e tristă și mă lovesc de neputința de a schimba lucrurile din jurul ei, de incapacitatea de a o feri de durere.

share
0

Copiii cu prea multe jucării

Prin aglomerația de prin magazine, la raionul de jucării înghesuiala face concurență îndeaproape raioanelor de alimente. Coșurile sunt pline de cutii cu jucării, expresie a dragostei pentru micile comori de acasă. Alături, o bunică recomandă fiicei un cadou pentru nepoțică.
– Are de-asta! I-am luat de ziua ei.
Selectând printre păpușile de pe raft, m-am gândit atunci că și ale mele au destule. Că e un efort să aleg o jucărie nouă și care să fie o bucurie.
Mi-am spus atunci, copiii de azi au prea multe jucării! Nici nu apucă să le prețuiască sau să se joace cu ele cum poate ar fi normal. Și mi-am amintit de copilăria mea, și de Tatiana- singura mea păpușă, înaltă de aproximativ 40 de cm, cu ochi albaștri și codițe negre. Nu era pe alese, că altfel aș fi vrut una blondă, dar aveai ce-ai primit. Sora mea, Lavinia, avea o păpușă roșcată, pe nume Ștefania și nu aveam voie să-i prescurtez numele. Mi-amintesc doar că păpușii de atunci îi făceam seturi întregi de îmbrăcăminte din te miri ce. Și că primind un cărucior pentru ea, eram cel mai fericit copil, deoarece puteam să o plimb pe-afară împreună cu prietena mea de la bloc. Și Tatiana mea (care știa să plângă de-o întorceai pe spate) a rezistat mulți ani. Am prețuit-o îndelung, fiind frumoasă în unicitatea ei.
Și azi, copiii mei au prea multe jucării. Pot să dau din ele fără ca ele să le observe lipsa. Mă întreb doar dacă sunt mai fericite decât am fost eu….
Darurile de Crăciun sunt o expresie a iubirii pentru ei. Și e bine să le dăruim și iubire și jucării.
Aș vrea însă să lansez un îndemn: dăruiți-le și adevărul despre această sărbătoare! Dincolo de moși, luminițe și cadouri, faceți-vă timp să le istorisiți, sau de ce nu, să le citiți din Biblie minunea din Betleem. Învățați-i de mici că asta e esența sărbătorii. Că-L sărbătorim pe Dumnezeu venit în lume pentru noi. Dăruiți-le acest adevăr, acum în prag de Sărbătoare! S-ar putea să fie cel mai valoros lucru pe care îl vor primi. Oricum au (deja) prea multe jucării, și până la anul vor uita ce-au desfăcut din cutii. Spuneți-le HRISTOS S-A NĂSCUT!
Să aveți sărbători binecuvântate!

share
0

Să-nvățăm de la copii!

– Oare Dumnezeu a mers la școală?

– Sigur că da! Când era mic!

Din camera de alături aud această discuție între fetele mele, două în două feluri: cea mare, silitoare, conștiincioasă, cea mică iubitoare mai degrabă de joacă și timp liber.

– Cine era mic? intervin în discuția lor teologică.

– Dumnezeu, adică Fiul Lui, mă lămurește Raissa.

– Sigur scria frumos, își explică mezina întrebarea inițială.

Eram gata să le explic cum stă situația, când am înțeles că prea des în loc să învățăm de la copii, le mai ciuntim câte puțin din imaginație, aducem în locul ei raționalul. Dorim să-i facem adulți prea devreme. Îi învățăm economie în momentul în care abia își descoperă pasiunile. Le spunem, Cum devii pictor? Nu, nu, pianist nu e o profesie de viitor. Avocații câștigă mai bine.

Și în loc de vise le dăm realități de care oricum se vor lovi crescând. Copilăria, joaca, vremea lipsită de griji durează și așa prea puțin. Datorită tehnologiei, și nu numai, copiii de azi vor deveni adolescenți mult prea devreme.

Am fi mult mai câștigați dacă i-am asculta; s-ar rupe puțin rutina noastră logică. Ar fi mult mai fericiți dacă le-am permite să viseze fără a încerca să le cerem să compenseze minusurile noastre personale. Să le dăm voie să fie ei, indiferent cât de diferiți ar fi față de așteptările noastre.

În două subiecte controversate referitor la educația copiilor am procedat diferit. Dacă despre Moș Crăciun nu le-am spus nici că există, nici că nu, le-am lăsat pe ele să decidă (și o vreme erau sigure că există, apoi au început să sesizeze diferențe între diferiții musafiri ai serbărilor, au înțeles singure că nu există) pe  Zâna Măseluță am declarat-o din start un mit. Nu, Natalia! Nu există! Nu are sens să ascunzi dințișorul.

– Bine, mama. Știu că așa crezi tu. Dar hai să încercăm, să fim siguri!

share
0

Mărțișoarele Nataliei

Vine domnișorica mea ( Natalia, 4 ani), acasă de la grădi cu vreo trei mărțișoare de la băieți. Raissa caută explicații suplimentare gestului:

– Mama, eu știu de ce i-au dat băieții mărțișor, ca să nu-i mai bată de aici în colo.

* în urmă cu o săptămână, când am luat-o de la grădi, doamna educatoare mi-a spus că l-a bătut pe un băiat care nu se ridica de pe scaunul pretins de ea. La consiliul de familie ce-a urmat evenimentului, încercam să aducem argumente pentru a descuraja relele obiceiuri. Raissa concluzionează:

– Și apoi, nu e bine să îi bați pe băieți ca ei sunt mai puternici.

– Cel pe care l-am bătut eu nu era puternic deloc, a replicat mezina.

share
0