Sign up with your email address to be the first to know about new products, VIP offers, blog features & more.

You are viewing Life

Și nici măcar nu era luni.

Posted on

De vreo trei zile am o febră musculară, cum nu am mai avut din liceu. Da, da, m-am apucat de sală. Voi scrie ocazional despre acest lucru în rubrica de ”Un stil de viață” pentru că am găsit că acest gen de experiență poate fi de folos și altora.

Eram la o cafea cu două prietene vechi într-o miercuri seara, și din vorbă-n vorbă, am sugerat uneia, al cărei program de lucru e mai atipic, să mergem la sală. Ce-ți veni? a fost reacția ei.

Chiar așa, ce-mi veni?

Mă lamentam într-o zi în fața oglinzii cu privire la niște haine preferate, păstrate în dulap deși nu-mi  mai veneau de ceva vreme. Auzindu-mă iar, Raissa, fiica mea cea mare:

– Mami, eu nu cred că ai dreptate, dar dacă tu așa zici, ce faci pentru asta?

Chiar așa! Ce făceam pentru asta? Nimic altceva decât să mă plâng, să îmi amorțesc conștiința cu o oră de mișcare pe săptămână, și să experimentez diferite stadii ale panicii când urcam pe cântar… Trebuia să schimb ceva. Eu, mănica full time a două fetițe suficient de mari să aibă un program al lor, și suficient de mici încât să aibă nevoie de mine să le duc și să le aduc. Eu, profesoara cu teste și caite ce se-așteaptă corectate pe birou… eu… oricâte scuze și motive aș fi găsit. Pardon, le spuneam explicații, și deja le credeam.

Deci, neavând ambiția de a putea ține o dietă, și necrezând (pe surse) în eficiența lor, am decis să adopt un stil de alimentație sănătos, și să merg la sală. Minim de două ori pe săptămână, deci, A., vii cu mine? Și-a venit! Suntem în săptămâna a treia de bifat trei antrenamente pe săptămână. Exceptând săptămâna Paștilor; am fost doar de două ori. Ne-am ales cu o stare de spirit mai bună, și cu conștiența locului mușchilor în corp. E de bine!

Prima oară am fost într-o miercuri, la o săptămână de la învoială. Deci nu e nimic magic în legătură cu ziua de luni. Spunea cineva că lucrurile pe care le amânăm pe luni, sunt de fapt lucruri pe care ne le vom face. Dacă vrei să schimbi ceva, fă-o! Fără tergiversări! Timp nu avem de nimic dar ne mai facem pentru unele lucruri.

Sursa foto, aici.

share
0

Ușor de plictisit

Posted on

Există așa o stare în care ajungem sporadec, o stare în care devenim apatici, ușor nemulțumiți, fără vlagă și fără de interes. Adică devenim plictisiți de tot și de toate. Sătui de rutina zilelor, de stereotipia oamenilor și de evenimentele fără substanță pe care le trăim.

Suntem astfel, ușor de plictisit, din cauza că ne pierdem scopul și programul, și ne trezim că am rămas cu ceva timp pe stoc. Asta după ce am utilizat cât a fost nevoie pentru odihna restantă și pentru planurile amânate, prea mult timp liber poate duce înspre plictiseală. Una la care visăm atunci când avem prea multe de făcut în unele zile, dar la care ajungem atunci când rămânem doar noi și timpul, fără un scop sau un program, suntem ținte ușoare să ne plecăm sub imperiul nemilos al plictisului.

Ne plictisim apoi când nu mai vedem scop în ceea ce facem. Sau poate nu mai întrezărim rezultate pentru eforturile noastre. Când așteptăm de la alții să ne ofere stimuli și activități, și ei nu se ridică la nivelul așteptărilor noastre. Când avem impresia că suntem trădați de vorbe sau tăceri ne cuprinde o stare de dezamăgire vecină cu plictiseala cea mai grea.

Ne mai plictisim când acumulăm dezamăgiri de la ceilalți, una după alta, nemeritate răspunsuri la eforturile noastre. Sau când pur și simplu ne înconjoară oameni resemnați, e simplu să ne contaminăm de lipsa lor de vlagă, să le dăm crezare motivelor și să le imităm starea.

Da, cam aceștia suntem: ușor de plictisit: nemulțumiți prea devreme de lucrul după care am tânjit îndelung, gata să bombănim în urma activităților care până de curând erau pline de sens și relevanță. Iar din starea asta se iese greu. Uneori nici nu prea putem singuri. Avem nevoie de ajutor, de imbold sau chiar să fim scoși de cineva.

Sursa foto, aici.

 

share
0

Nu-i da apă la moară!

Posted on

S-a spart! Cioburi peste tot! Caută să le aduni cu grijă: oamenii sunt valoroși, și orice relație importantă. Dar parcă e greșită abodarea. Prea multe vorbe. Explicații. Argumente. Scuze.

– Nu te cred! N-am nimic! –epilog verbal care omoară tratativele de remediere.

Și conflictul continuă. Situația rămâne una tensionată în continuare. Vorbele pot lămuri, nu tămădui. Nici un argument nu are puterea de a vindeca. Doar dragostea poate ridica și înveli în grijă un suflet rănit.

Între noi și sufletele rănite stau cuvintele. Și ele măcar stau drept. S-au așternut între oameni și nu mai pot fi luate înapoi, din fericire, sau din păcate. De aceea trebuie să le așternem responsabil, cu înțelepciune și curaj. Lașul nu e înțelept doar pentru că tace. Rămâne laș în continuare că se alege pe sine în detrimentul celui cu care are o neînțelegere. Dar între noi și sufletele celorlați stau cu precădere gândurile. Ca niște spini lași, înțeapă fără a se arăta. Ca niște dușmani din umbră, gândurile care nu cred ce au auzit, sau tăinuiesc simțiri puternice alimentează fără drept de apel o stare. O supărare. O situație fără de ieșire.

Cred că, oricât de bine intenționat ai fi, nu te poți feri pe veci de conflicte. Știu ca unele nu pot fi soluționate, indiferent cât de mult încerci, cât îți dorești, sau cât de corect ai proceda. Și de aceea spun, nu-i da apă la moară.

Fă-ți partea: caută să ai o motivație corectă, exprimă gândurile, explică faptele, și fii gata să îți ceri iertare dacă e cazul. Dar nu te umili, nu cerși. Rămâi demn și vertical. Iar dacă situația e din categoria celor de neremediat, obișnuiește-te cu ea! Va fi în viața ta pentru a-ți modela caracterul. Al taău, nu al celuilalt. De aceea, ai grijă să nu fii prins în capcana reciprocității. Nu trata după cum ești tratat! Avantajul e de partea curajosului, a celui ce a rostit, a celui ce a inițiat și purtat dialog. Și dacă acela ești tu, nu-i da apă la moară!

Sursa foto, aici.

share
0

Frica

Posted on

Exact ca o umbră care crește amenințător e frica! Ea nu are culoare, iar forma i se schimbă necontrolat, în funcție de lucrurile de care ne temem. Ba e ascuțită, ba pătrățoasă, imensă și fără de capăt. Dar, frica e doar o umbră; realitatea e colorată, pe când ea, sinistră în gri, oglindește monstruos gânduri interioare, de cele mai multe ori neîmpărtășite.

Și oricât am conștientiza la nivel rațional frica nu are temei, că se hrănește din frământările noastre, tot ne năpădește și ne sufocă fără drept de apel prea des. Există momente în care, în vulnerabilitatea noastră, lucruri mici capătă dimensiuni colosale. Se amplifică în stresul nostru, în agitație și tumult. Și ne leagă sufletele făcându-le să tresară la cel mai mic sunet. Da, când suntem dominați de teamă, auzim foarte clar sunetele, ba chiar le explicăm pentru a ne justifica temerea.

Frica o putem șterge dând culoare în mod voit zilelor. Căutând să facem intenționat lucruri care ies din tiparele îndatoririlor, care ne bucură. Să ne odihnim, să zâmbim, să ne dedicăm detaliilor. Frica este adăpostită de rutina care și-a pierdut înțelesul și a rămas așa, goală și fixă. 

Curajul este arta de a numi frica pe nume și apoi a o înfrunta. Tăgăduind-o, nu devine mai mică; ignorând-o nu se termină. Dar să nu îi dăm mai multă putere decât are; ea este o umbră din al cărei întuneric putem ieși atunci când știm încotro e lumina.

Sursa foto, aici.

share
0

Idei de 2016

Posted on

 Una din cele mai importante lecții primită de la 2015 a fost că nu e suficient să pornim la drum pentru a ajunge undeva. Se cheamă rătăcire zadarnică prin zile, umblatul așa, fără de țel, împărțirea timpului în funcție de urgențe și îndatoriri. Așa, ajunși la epuizare, unii se dedau la a risipi timpul sub pretext că se odihnesc. Nu le contestă nimeni oboseala! Poate fi de-a dreptul epuizand să încerci să rezolvi toate problemele de unul singur.

Pentru a ajunge undeva (profesional, personal sau de orice natură o fi destinația) e nevoie întâi un scop. Unul realist și măsurabil. Unul care să ne provoace la niște calcule și să ne deternime să avem emoții, nu prea mari, cât să ne paralizeze de frică, dar într-atât încât să nu-l bagatelizăm.

Și scopul acesta trebuie scris undeva pentru a fi văzut și când ne va fi mai convenabil să îl uităm. La bilanțul lui 2014 îmi ieșeau prea puține cărți citite (mie, care sunt și prieten al cărții și militant pentru lectură indiferent de vârstă sau formare!) Mi-am așezat deci, lângă birou o listă a cărților parcurse în 2015. Uneori eram atât de ocupată cu altele – lucruri bune – încât lista părea imposibil de completat, fie măcar și până la pragul limită. Azi, la bilanț de 2015, remarc cu bucurie că pe hârtia respectivă s-au înscris atâtea titluri câte îmi propusesem la început de an, ca „măcar  atâtea” să fie citite.

Apoi e nevoie să împărțim cu cineva de încredere planurile noastre. Să cerem păreri, să ne consultăm și să fim gata să schimbăm dacă luați de elan ne propunem mai mult decât putem duce. E bine să fim înconjurați de persoane de încredere, mai ales că pe parcursul unui an se întâmplă să alunecăm, să cădem, să ne pierdem din entuziasm sau optimism. Izolarea nu ne apără decât de răni superficiale. În mijlocul relaționării sănătoase ne putem dezvolta.

Așadar, planificați, împărtășiți și reamintiți-vă constant unde doriți să ajungeți la finele anului. Veți reuși mai mult decât plutind doar încoace și încolo după cum e curentul.

Să fim sănătoși și La mulți ani!

 

Sursa foto, aici. 

share
0

Înţelesuri.

Posted on

Ţintim spre echilibru, dar ne găsim deseori fie optimişti, fie pesimişti.

Ce face diferenţa? Modul în care înţelegem ce ni se întâmplă. Până la urmă şi optimistul are momente grele, clipe de incertitudine, la fel cum şi pesimistul are parte de zile bune, dar nu ştie să se bucure de ele. Sau nu poate. Îşi păstrează teama că se va mai întâmpla ceva negativ.

Trăim însă înconjuraţi de fapte. Întâmplări. Dincolo de vorbe sau tăceri, rămâne în amintire doar ceea ce este, la timpul prezent. Lucrurile care ni se succed în zile, vin însă fără de explicaţii. Pe acestea noi trebuie să le deducem. Şi înainte de a afla de ce, cât, cum… trebuie să ştim cine suntem. În funcţie de acest răspuns ne putem clădi alte atitudini, alte reacţii.

Secretul este să ştii că nu eşti singur sub cer, că dincolo de ceea ce putem sau nu explica, există o raţiune superioară, există Cineva care nu e limitat de planurile noastre pentru noi înşine. Şi dacă în ciuda strădaniei noastre nu reuşim, e bine să avem încredere în planul divin. Să nu uităm că acolo sus e Cineva care ne iubeşte.

Cu această perspectivă putem să căutăm a înţelege de ce, cum şi cât. Aşa putem găsi echilibrul prin zile.

Sursa foto, aici.

share
0