You are viewing Oameni şi oameni

… ca alegere, nu ca structură genetică. Unii chiar aleg să fie astfel: mărunţi, insignifianţi, banali, seci. Se ascund în umbra celor puternici şi dau pietre. Ce să facă la statura lor?! În lumea virtuală, liliputanii stau ascunşi în spatele unor fotografii prelucrate în photoshop ca să pară şi ei cumva, postări pe bloguri de tipul copy-paste de la alţii, cei mari desigur, comentarii în care pretind a fi şi ei ce doar visează… cineva. Vor să crească măcar pâna la statura de a deranja, de a fi observaţi, de a fi o referinţă, de a fi priviţi fie şi cu dispreţ, numai să iasă cumva de pe lista de indiferenţi. Acestor oameni le lipseşte cu desăvârşire orice perspectivă mai amplă asupra realităţii. În cercul lor strâmt nu pot vedea ori înţelege nici chiar sensul unor lucruri, rostul lor,darmite ce dincolo de o frază, un vers, un gest. Limitările lor îi fac agresivi fără a fi capabili de a răni pe alţii decât cei de-o statură cu ei. Întregul lor cotidian e o luptă cu mori de vânt, fără sorţi de izbândă.

Omenii mici sunt răi şi ieftini. Arată cu degetul, aruncă piatra şi apoi fug. Consecinţele frustrărilor ce le au li se par pedepse nemeritate care le provoacă alte revolte şi lupte cu cei de statură normală. Cerşesc centimetri de milă şi înţelegere. Şi nici măcar nu vor să crească. Tot avântul lor ofensiv are ca scop micirea celorlalţi. Având drept duşman comun pe oricine le este superior, dovedesc un spirit de echipă dezvoltat: câte doi, câte trei… de câţi e nevoie pentru a umple o haină?!

Le doresc SĂ CREASCĂ MARI!!! E şi asta o opţiune pe care o au!

Oameni ce ard şi se consumă de dragul oricărei idei, pentru care lucrurile nu se subdivid în importante sau mai puţin importante. Ard, şi pasiunea cu care îşi trăiesc viaţa devine contagioasă.

Sunt oameni calzi, prietenoşi, care în materie de relaţii nu întimpină greutăţi decât în a le păstra, ceilalţi sunt atraşi ca magnetul spre ei. Sunt ca focul… ard frumos, dar se când se termină devin reci. Fluctuanţi şi deloc consecvenţi, această categorie de oameni sunt încadraţi de psihlogi în temperamentul coleric. Se înflăcărează la fel, fie pentru un scop nobil fie pentru o răzbunare personală.

Ca să te înţelegi cu ei trebuie să poţi pricepe intenţia dincolo de cuvinte. Vorbele or sunt adesea doar arme, singurele de altfel. Vizionari şi plini de idei, au nevoie de prieteni consecvenţi care să implementeze lucrurile bune pe care ei le gândesc, care să le reaprindă flacăra când se stinge. Singuri nu prea vor reuşi să realizeze mare lucru. Au nevoie de o echipă care să le completeze minusurile. Ca prieteni, sunt extraordinari: se sacrifică cu tot ce sunt: timp, energie, suflet, bani… atunci când ard. Când li se termină entuziasmul, au nevoie de prieteni care să-i determine să își regăsească pasiunea. Focul se consumă şi îi consumă.

Există aşadar între atâtea tipuri de oameni unii care ard. Dacă ne încălzim la flacăra lor  o vreme, să fim buni şi s-o reaprindem când se stinge. De dragul complementarităţii.

Sunt puţini aceia care nu trebuie să lupte pentu nimic, de fapt eu nu cunosc pe nimeni scutit de război.  Fiecare îşi are “Goliaţii”, “praştiile” şi “pietrele netede” de folosit. Unii luptă cu societatea şi ca trofeu vor să se realizeze: să îşi ia o maşină, un apartament mic, apoi să se insoare, apoi o casă, un loc de muncă mai bun…

Alţii duc alt gen de lupte, dintre cele mai grele, dacă e să îmi dau cu părerea, luptele cu sinele : să fie mai buni, să se vadă mai frumoşi, să se ştie mai isteţi, să se creadă mai curajoşi, mai valoroşi. Mai sunt acele războaie “de independenţă” cum le numesc unii psihologi, ce se poartă cu părinţii de regulă, în adolescenţă: ora de ajuns acasă, timpul de stat la calculator, o nouă culoare la păr, un cercel, piercing, tatuaj… etc.

Fiecare victorie presupune un efort, o startegie de urmat. Aici sunt ciudaţi oamenii! Unii nu premeditează nimic. Lasă tot focul luptei în virtutea momentului, să decurgă de la sine, fără intervenţii Vedem cum se prezintă inamicul. O dăm pe contra-atac! Alţii plănuiesc strategic scenariul marii înfruntări şi la locul faptei uită tot. Orice mic pas înapoi al taberei adverse e considerat atât de important încât se cam termină războiul şi fără victoria compeletă. Ceva, ceva tot a câştigat. Nu mai contabilizează ce putea obţine de ar fi luptat până la capăt. Dar cei mai ciudaţi dintre toţi, sunt vitejii de după război. Şi, după cum zice şi proverbul, nu puţini se arată! Sunt acei luptători care prind aripi când dincolo e înălţat steagul alb. Sau după ce şi-au retras ceilalţi oştile. Atunci când nimeni nu le-ar putea sta împotrivă, au curaj şi înfruntă. Mă tot întreb pe cine?! Sau ce?! Dar ei strigă tare încât ecoul pustiu al vocii lor le poate răsuna drept sunet de victorie. Şi chiar cred că au îvins.

Mai sunt şi aceea care nu sunt ciudaţi! Nici nu îşi subevaluează adversarul, dar nici supraevaluează. Cei care ştiu că un război nu se termină într-o zi, şi dacă un apus de soare nu a adus victoria, e şi mâine o zi! Şi dacă lupta ta e mai lungă, nu înseamnă că eşti un luptător mai slab. Pur şi simplu aşa e, avem poziţii de start diferite.

Dacă am avea ochelari speciali, cam ca şi cei făcuţi pentru a vedea eclipsa, şi ne-am uita astfel la ceilalţi am observa că nimeni nu e nici incolor nici monocrom. Suntem pictaţi în mii de culori, unele mai pronunţate şi în proporţie mai mare, altele mai slabe şi doar pe ici pe colo.

Am vedea apoi că fiecare avem în mână o cutie de vopsea, o culoare definitorie a personalităţii noastre, şi de câteori intrăm în contact cu alte persoane, lasăm o mică urmă a tonului ce-l reprezentăm. Cei mai multi nici nu stiu ca pictează în alţii o poveste şi că uneori deşi ei doar în glumă îşi potenţează culoarea spre o extremă sau alta, ceea ce imprimă în prietenii lor rămâne aşa, la maxim. Sunt uimiţi apoi cum de apropiaţii lor ajung să trăiscă la extrema pe care ei au luat-o doar în joacă, doar uneori.

Nimeni nu trece prin timp fără să lase o dâră de influenţă, cât de mică asupra celorlalţi. Şi la fel, nimeni nu reuşeşte să îşi păstreze intactă culoarea pimordială. Cei mai puternici îşi menţin la vedere tonul, iar toate celelalte sunt în mod vădit doar nfluenţe. Alţii însă sunt doar o înregistrarea a întregii palete de culori ce s-a perindat în jurul lor. Ca să le desluşeşti felul, trebuie să te uiţi atent la cutia din mână.

Dacă am vedea viaţa prin aceşti ochelari, cred că am fi mai responsabili de alegerile mărunte, de glumele şi modul de abordare a lucrurilor serioase. Nu se poate altfel: colorăm în jur şi primim din culoarea celorlalţi. Ideea e să nu lăsăm să se piardă culoarea noastră iniţială în curcubeul ce trece pe lângă noi. Şi… să fim atenţi ce culoare răspândim!

Altfel spus, oamenii care trăiesc pe spinarea altora, sau şi mai direct profitorii. Personal e categoria ce o displac la maxim.

Ca povară, spectrul în care pot fi incluşi cei din această categorie e destul de vast; pot fi o povară financiară, emoţională, socială… Mânaţi de interese, aleg cu grijă obiectul de care vor depinde. În general zgârciţi cu ce e al lor, vor fi adevăraţi risipitori cu ce-i al altora. Sunt în genere copii cărora părinţi le repetă refrenul : abia aştept să te însori / măriţi să scap de tine. Sărmanii oameni, încă nu ştiu că în loc de a scăpa se vor mai pricopsi cu unul, apoi alţii mai mici, şi uite-aşa povara continuă. Nu sunt deloc nişte sărmani care merită compasiune. Cu puţin inters şi iniţiativă s-ar descurca de minune singuri, dar e mai simplu să depinzi mereu de cineva.

Ştiu că îi recunoaşteţi uşor. Sunt atât de mulţi încât modul lor de viaţă aproape pare normal. Cei ce sunt în categoria “profitori financiar” se vor plânge mereu de cât de greu le merge, vor admira excesiv avantajele financiare ale celorlalţi. Ba mai mult, mereu alţii vor fi responsabili pentru neajunsurile lor. Sunt nişte neajutoraţi sau cel puţin aşa vor să fie priviţi. Ajung să creadă si ei că sunt victime, si nici in ruptul capului nu se văd nişte poveri pe care alţii le duc cu greu în spinare.

Mai sunt apoi oamenii poveri emoţiomale, negativiştii, frustraţii în esenţă. Îşi plâng mereu de milă, vesnic sunt neiubiti, nebagati in seamă, nevizitaţi, necăutaţi. Dacă li se întâmplă ceva, nu isi revin nici singuri, nici repede. Au nevoie de puterea altora şi asta nu pentru că nu pot, ci nu vor… E mai simplu să trăieşti pe spinarea sentimentelor altora. E un mod de a atrage atenţia asupra ta speculând bunătatea şi prietenia celorlalţi. Sunt oamenii care te fac doar să te simţi vinovat pentru orice neajuns suferit de ei, şi la fel ca poverile financiare nici cele de ordin sentimental nu vor să se schimbe. Lângă ei te simţi prost de eşti fericit, zâmbetul pare un sacrilegiu… ei sunt marii trişti, victimele tuturor.

Povara socială… Oameni nemultumiti de tot ce se întâmplă ca mod de viaţă. De job de exemplu, nu caută să îl schimbe pe al lor care nu îi satisface, dar se ţin scai de unul mai ajuns. Aceşti oameni doresc să avanseze în carieră pe baza de pile cunoştinţe şi relaţii, să fie cumva traşi în sus de urechi în domeniu profesional.

Oamenii povară sunt singura categorie despre care nu voi spune nimic de bine. Poate că au scuze sau explicaţii pentru ceea ce sunt, dar toate pălesc.

Atenţie… povara grea. Dăunează grav… bzunarului, sentimentelor. Dacă te-ai pricopsit cu una, de orice fel, dă-o jos! Se va descurca, stai liniştit. Va găsi un alt spate care să o poarte.

Fini, frumoşi, fragili, 3 “f” ce îi reprezintă.

Oameni valoroşi, atent sculptaţi, impecabili în gesturi şi ţinută, dau strălucire oricări loc. Privindu-i parcă  împrumuţi din graţia lor. Dar atenţie! Se sparg aşa de uşor!!!! Nu rezistă la şocuri puternice. Şi când se sparg, numai au nimic din frumuseţea sau fineţea anterioară. Şi nici valoare. La o adică ce să faci cu o grămadă de cioburi?! Cei nostalgici le adună, le lipesc fără a putea reconstrui vreodată iniţialul. Alţii le aruncă fără regrete.

Cioburi… Cioburi ce te rănesc uneori în spargerea lor. Nu mă înţelegeţi greşit. Am plătit scump lecţia “Oamenii sunt valoroşi!”, deci nu recomand aruncarea lor la gunoi. Vreau să spun doar că oamenii de porţelan sunt extrem de casanţi. Trebuie mânuiţi cu multă grijă.

Trataţi-i cu diplomaţie şi mănuşi. Păstraţi-i întregi, cât ţine de voi! Sigur că toţi ne avem laturile noastre de porţelan, asta ar trebui să ne ajute să îi tratăm pe ei adecvat. Să încetăm cu mirarea că sunt aşa, cu eforturile căutării de ce sunt aşa, cu naivitatea schimbării lor.

Oamenii de porţelan sunt fragili, şi au nevoie de acceptarea, grija şi iubirea noastră. Cât de greu poate fi ?!