Sign up with your email address to be the first to know about new products, VIP offers, blog features & more.

You are viewing D’ale şcolii

Și eu ce fac cu ”data” asta?!

Ora de dirigenție, clasa a V-a. Mulți băieți, unul mai năstrușnic decât altul. Preocuparea de bază? Joaca. Cu de toate: am avut etapa cub rubic, platsilină, acum kendama. Discutăm și despre note. Le spun, le trec în carnete, când ajung la ultimul venit. Un mititel cu ochi mari și negri, față curioasă și sprâncene încruntate a neîncredere, poposit la noi în clasă în vacanța de iarnă. Îi spun:

-Vezi că ai o dată în catalog la limba germană.

El, nedumerit, intrigat, gesticulând:

– O dată??? De ce mi-a dat, dată? Ce am  făcut să merit asta?! Eu i-am spus că am făcut dincolo franceză. A zis să stau liniștit. … Și am stat eu liniștit. Și ea, ce-a făcut?! Mi-a dat dată… Măcar să-mi fi spus…

Apoi, către mine disperat, și de situație și de hohotele de râs ale colegilor:

– Doamna, ce mă fac eu cu data asta?? Ce mă fac??? Mai bine-mi dădea un trei, decât o dată. Ăla îl știam corecta cu un șapte. Dar, o dată, cum se corectează??? Cum mă scap de ea??? Cum să îi spun la mami că am primit dată la germană??

– Dar tu știi ce înseamnă dată-n catalog?

Nu știa. În accepțiunea lui, data din catalog era ceva mai grav decât cea mai rea notă. Și de aceea era necăjit. I-a trecut când a aflat cum stă situația.

***

Similar, nu ar fi oare mai bine să ne ne mai facem sânge rău cu tot felul de supoziții bazate pe bruma noastră de înțelegere? Doar întreb…

share
0

Școală, până nu e prea târziu!

Se-ncheie medii. Se dau teste: unii vor să se corecteze, alții cred că merită mai mult. Se fac obișnuitele rapoarte de final de semestru. Se finalizează în curând o primă etapă pentru școlarii lui 2015-2016, dar chiar și așa, școala continuă dincole de temele de vacanță, de iminentele examene. Continuă prin ceea ce aplică sau nu în fiecare zi școlarii. Școala nu e doar programul zilelor de curs desfășurate în instituția cu acest nume!

Și școala este importantă. Indiferent de notele pe care le primește prin social media învățământul românesc, părinți, învățați-vă copiii s-o iubească! Să le fie drag de carte! Să-nvețe, nu pentru note, nici pentru profesori! Să-nvețe pentru ei, pentru a ști! Pentru că zilele trec, și nu se vor mai întâlni niciodată cu acest timp special dedicat acumulării de cunoștințe. Pentru că lecțiile pe care le pierd vor rămâne neștiute în trecerea vremii.

Creșterea copiilor nu este doar de ordin fizic! Dezvoltarea și sănătatea lor intelectuală sunt extrem de importante! De aceea, părinți, încurajați-i, întrucât atârnă de voi, să aibă o atitudine receptivă față de învățătură, în fiecare clasă, nu doar în anii terminali când se-apropie examenele!

E trist că unii se trezesc prea târziu fie că au citit prea puțin, și nu pot face față unei conversații, fie că ar fi fost bine să învețe matematică să poată merge la o facultate cu profil mai de viitor, sau… și aici se poate completa oricum. Adevărul e acesta: va veni o zi când va fi fost bine să fi învățat. Să fi citit. Să fi luat școala în serios. Și atunci poate că unii din cei ce azi sunt copii, vă vor reproșa că nu i-ați încurajat, să aibă o altă atitudine.

E sfârșit de semestru… se-ncheie medii. Școala continuă însă, cu fiecare lucru nou pe care-l învață copilul. Să-nvețe, dar! Să nu fie cândva prea târziu!

share
0

Prototipul elevului mincinos

“- Doamna, eu nu mi-am putut face fişa de autor că nu am carte de Alecsandri acasă să iau din prefaţă, nu am nici Dicţionarul scriitorilor, şi la mine pe Wikipedia nu apare Vasile Alecsandri!”

Ei? Ce scuză elaborată, nu? Provine de la acelaşi elev de clasa a V-a care îşi uită sistematic acasă caietul cu tema, confundă cărţile între ele, are musafiri până târziu şi astfel, bietul, nu poate nici scrie, nici învăţa. Şi ţi le spune pe toate cu o încredinţare teribilă, cu nişte ochi mari negri, gata să izvorască-n şiroi de lacrimi de nu îl crezi.

Acasă spune altceva: nu are nici teme, nici de învăţat, nu a făcut nimic la oră, iar nota rea e fie din cauza colegilor, fie că are profa (sic!) pică pe el (şi pe familia lui, ca să fie întreg peisajul).

“- Nu vă mint, doamna! Chiar am căutat! Şi m-a ajutat şi mătuşa, dar nici ea nu a găsit!”

Şi lacrimile au izvorât când profa i-a arătat că despre Vasile Alecsandri primul site sugerat de Google e Wikipedia. Lacrimile simbolizau doar că nu mai are nimic de adăugat, nu că ar regreta minciuna sau chiar faptul de a fi prins cu ea.

Sigur că nu e o noutate caietul uitat acasă, sau diversele scuze pentru lipsa lecţiilor. Ce e nou însă e scuza care poate fi demontată cu uşurinţă, lipsa regretului pentru minciuna demonstrată, şi nepăsarea faţă de note – asta deja de la ciclul gimnazial. Nici măcar nu se străduiesc să creeze scenarii mai bune, susţin doar cu tărie ce au spus prima oară, chiar dacă e o minciună evidentă. Nu mă refer la scuzele ocazionale la care apelează majoritatea elevilor, ci la acel mod de abordare a şcolii în particular (al vieţii mai apoi) prin prisma minciunilor, care din cauza amplorii devine îngrijorător.

Cine e responsabil de educaţia elevului mincinos? Cum pot cele câteva ore petrecute la şcoală să îi schimbe perspectiva asupra lucrurilor? Adevărul e că fiecare persoană cu care intră elevul în contact are parte de responsabilitate. Şi chiar dacă nu sunt garanţii, nu trebuie să ne arătam dezamăgirea în faţa acestor situaţii, şi cu atât mai puţin, să renunţăm. De cele mai multe ori minciuna e un strigăt de ajutor, care, auzit  fiind, nu devine şi un mod de viaţă. Sau, cel puţin, eu asta mai cred în momentul de faţă.

Sursa foto, aici.

share
0

Au copiii noștri prea multe teme?

Deloc ușor de vorbit pe tema dată, mai ales că postura din care privesc situația e a părintelui-profesor, deci, cumva implicat în sistemul despre care părintelui de alte profesii îi e mai simplu să se plângă că e prea mult, prea greu, prea încărcat.

Și dacă programul copiilor e prea încărcat, cine-l încarcă? Temele sau activitățile extrașcolare la care îi trimitem? La o adică cine cere prea mult de la ei? Sistemul de învățământ sau familia? Și apoi, ce le e mai folositor? Unde e echilibrul?! ….sunt întrebări care mă macină cam de când am pus ghiozdan pentru prima oară în spatele copilului și mi l-am trimis la școală.

Sigur că prima tendință ar fi să spun că da, sunt prea multe temele. Și aș spune asta uitându-mă la ceasul care iși învârte impasibil acele spre întunericul serii, în timp ce copilul stă în aceeași poziție, la birou, aplecat peste caiete și cărți. Dar, la o privire mai atentă, pot vedea că se mai lasă furat de obiectele din jur, de telefonul pe care am uitat să i-l iau, de jucăriile cu care se joacă soră-sa. Apoi, apropiindu-mă de conținunt, nu prea văd ce ar fi de eliminat, nu vad excesul. Temele se pliază pe programa care trebuie respectată.(Ah, programa!!!) Ce ar fi de scos?!

Dar dacă temele nu sunt multe, care e motivul scrierii îndelungi a acestora?! Bine, admit, copilul meu e un dezordonat (o dezordonată, ca să fiu mai precisă). Reușește să uite acasă/la școală caiete, cărți, evaluări de semnat, uniformă, ecuson… Ce să mai spun de stilouri sau creioane… Îmi dau silința să o educ în domeniu, dar mai e drum lung până la reușită, motiv pentru care stau lângă ea la teme să n-o las să viseze, doar-doar le-o termina temele înainte de orele 19.00. (Și mi se rupe sufletul de mila ei că nu apucă).
Da, admit, avem și activități extrașcolare. Tot mai puține, ce e drept, de fapt doar una: sport de două ori pe săptămână, nu atât din convingere(care există și ea) cât forțați de durerea copilului că la sport nu e simplu de luat FB. Și cu pregătirea, cu drumul, trece timpul, iar zilele cu sport sunt și mai lungi cu scrisul. Dar cum să scot asta din orarul ei?! Pe lângă beneficiile menționate    de medici, fetița mea vine fericită de la antrenament.

Nu vreau să arunc cu pietre, caut doar soluții. Sunt sigură că și unii părinți ai elevilor mei au aceleași constatări despre temele date de mine…

Am scris aceste rânduri cu strângerea de inimă a părintelui care își pune uneori copilul la culcare cu durere de cap de la scris, din conștiința a profesorului care știe cum e sa vrei binele elevului,dar și cu amintirea săptămânii trecute în care fetița mea și-a pus ceasul să sune cu o jumătate de oră mai devreme să se poată juca cu păpușile în tihnă.
Copiii noștri sunt tot mai stresați, oare ce e de făcut?! Elevii noștri trebuie sa fie tot mai pregătiți, dar și copilăria trebuie trăita. Cine să aibă un cuvânt de spus ?!

share
0

Consfătuirile – între tradiție și utilitate

O sală impunătoare, sala festivă a Colegiului Național Mihai Eminescu, Oradea, ticsită de cei mai pretențioși dascăli, cei pentru care cratima încă salvează vieți iar exprimarea diferențiază nota, profesorii de limba română. Câți ? Mulți, toți din județ. Cel puțin așa scria în adresa primită de la ISJ. Așa se procedează la fiecare început de an școlar: se întrunesc toți profesorii, grupați pe specialități și se prezintă noutățile. Care noutăți? Toate cele apărute pe Internet. Iată de unde și întrebarea care generează articolul, cât de necesare sunt aceste întâlniri? Programate într-o zi de vineri, la orele 13, după o zi de predare, au vre-un sens? Cum ajută ?

Fără a face atac la persoană, consider că slidurile prezentării după care se citește (cuvânt cu cuvânt) pot fi vizualizate (și lecturate) de fiecare în parte. Statisticile referitoare la examenele naționale, sunt și ele pe Internet pentru orice ochi curios. La fel cum și părțile componente ale dosarului personal, sau orice alt lucru prezentat. Poate fix de aceea, ultima persoană care a luat cuvântul și a vorbit scurt, liber și clar a strâns aplauze de la auditoriu.

Nu văd în ce fel aceste întâlniri, sub forma în care sunt organizate, ajută în vreun fel. Sigur că atunci când au fost instituite era mult mai precar modul de comunicare. Dar azi, e diferit. Toate informațiile ajung la noi mai repede, mai clar decât de la un microfon dat prea încet și rostite cu o voce gâtuită de emoții. Modul de organizare pare o lipsă de respect față de timpul celorlalți, și e cu atât mai trist, cu cât e din partea altor colegi.

Ar putea fi un instrument al nostru, un loc în care să venim cu drag pentru a învăța lucruri noi  sau măcar pentru a ne încuraja unii pe alții (nu pentru a semna fișa de prezență).  Consfătuirile ar trebui să aibă relevanță metodică, dar sub forma actuală sunt de-a dreptul inutile și pierdere de vreme. Cel puțin cele la care am particpat de 13 ani încoace.

share
0