Sign up with your email address to be the first to know about new products, VIP offers, blog features & more.

You are viewing Semn de carte

Recomandare de carte: Kinderland, Liliana Corobca

Posted on

Romanul Kinderland se citeşte uşor, într-o după-amiază la piscină, spre exemplu, dar cu toate acestea îţi persistă în gânduri datorită temei, atât de actuală, şi atât de neglijată. Prezintă, din perspectiva copilului, o lume pe care o vedem adesea dar nu ştim cum să ne raportăm la ea, lumea copiilor lăsaţi singuri acasă în vreme ce părinţii sunt plecaţi în străinătate după “bani lungi”.

Naratorul subiectiv, Cristina, fetiţa de 12 ani care a rămas cu fraţii mai mici într-un sat din Moldova, sat al bătrânilor şi copiilor, îi povesteşte mamei despre zilele lor. Despre plânsul după părinţi care-i năpădeşte fără a putea fi oprit, despre alţi copii fără părinţi care veniţi la ei acasă le mănâncă mâncarea, sau despre vecinul care le fura nisipul cu două căldări şi pe care nu au avut curaj să-l înfrunte singuri.

Lăsaţi singuri cu responsabilităţi şi probleme de adulţi, le împrumută obiceiurile prea devreme. Se adaptează unei lumi în care adulţii le construiesc un viitor mai bun, numai că îl construiesc din străinătate. Şi nu jucăriile, nici hăinuţele nu le lipsesc, ci braţele şi protecţia părinţilor. De aceea în roman, aşteptându-şi părinţii care în acea vară se vor întoarce doar când va muri bunica, să nu facă de două ori drumul cel scump, naraţiunea cotidianului se împleteşte cu amintirile de când aceştia erau acasă, şi cei trei erau în categoria copiilor cu părinţi.

Dorul copiilor e prezentat cu duioşie: “Stai, mamă, cu copii străini zi şi noapte, îi plimbi, te joci cu ei, le spui poveşti la culcare. Iar cu noi nu stă nimeni, mâncăm ce apucăm, pâine cu zahăr sau cârnaţ afumat de la magazin. Şi nimeni nu ne cântă seara, la culcare. Aş cânta eu, dar nu ştiu nici un cântec.(…) Stai acolo şi faci bani. Ne trimiţi, chipurile, să avem de mâncare. Dar nimic din ce cumpărăm de la magazin nu e bun.”

Pur şi simplu te determină să regândeşti valorile după care se iau decizii, şi să-ţi pui întrebări despre cum e mai bine să interacţionezi cu aceşti copii, pe care îi întâlneşti tot mai des.

Recomand, deci, aceast roman precum şi regândirea atitudinilor faţă de valori, familie, societate. Până la urmă, ce contează cu adevărat?

Citate de reflectat

“Mila şi mângâierea Domnului e ca raza soarelui care te trezeşte dimineaţa, şi când deschizi ochii o vezi pe mama care ţi-atinge uşor-uşurel obrazul şi te întreabă:”S-a trezit puişorul mamei?” Iar puişorul închide ochii alintat, în speranţa că totul se va mai repeta o dată.”

“E păcat să nu ajuţi oamenii, mai ales că uneori e atât de simplu, e nevoie de atât de puţin, uneori şi o strângere de mână poate vindeca ceva.”

“Oamenii cer multă blândeţe, cer dragoste, cer sacrificii, fără a oferi nimic în schimb, ca şi cum ar merita totul. Dar nu este corect, pentru că, cu cât mai mult vrei, cu atât mai mult trebuie să oferi.”

share
0

“Tatăl celuilalt copil” – de Parinoush Saniee

Vara mea frumoasă se servește mereu cu o carte bună. În fond e timpul așteptat un an întreg să mă pot pierde printre rănduri și file. Și din când în când, voi scrie aici câte o recomandare, menită a vă determina să găsiți vreme să citiți. Unele cărți chiar merită.

Azi vă recomand un roman despre familie, Tatăl celuilalt copil. Fără a se adresa doar celor ce sunt părinți, romanul va atinge corzi sensibile a sufletului acestora, deoarece prezintă situații în care suntem deseori în pericol să cădem: confundarea afecțiunii cu grija materială, impunerea anumitor performante sau fixarea unor etichete ce vor ajunge să îi limiteze pe copii.

E romanul lui Shahab, băiețelul mijlociu al unei familii iraniene, care la vârsta de patru ani, nu vorbește. Acest fapt reprezintă un stigmat pentru tatăl acestuia, Naser, o neputină pentru depășirea căreia va face eforturi și în funcție de care își va privi copilul. Fratele mai mare, celălalt copil din titlu, Arash, e mândria familiei datorită rezultatelor școlare, iar surioara mai mică, Shadi, bucuria părinților nu doar pentru că e mezina, ci și pentru că vorbește. Presiunea emoțională la care este supus copilul îl determină să devină și mai închis în sine, să nu se mai considere fiul tatălui său. Copilul simte dezamăgirea pe care i-o pricinuiește tatălui și se va înstrăina astfel de el.

Din clipa în care vărul său, Khoshrou îl numește cu voce tare ”prost” – stigmatul rămâne asupra lui Shahab. Când înțelege însemnătatea cuvântului ce-i este atribuit, băiatul începe să se comporte ca atare: să se răzbune, să se limiteze. Din această cauză, chiar și mama, singura care nu-l credea cu deficiențe intelectuale, ajunge să aibă îndoieli șicedează insistențelor soțului ei ducându-l la medic.

E o carte despre ambiție și strădanie, despre căldura emoțională și sufletul unui copil pe care neputința-l limitează să se închidă în sine. ”Nu! Nu știe cât de mult îl iubești. De unde să știe? Iubirea trebuie arătată. Crezi că dacă plângi și ești mâhnită din cauza lui, asta e dovadă de iubire?” – e întrebarea pe care Bibi, bunica maternă o adresează mamei lui Shahab.

Recomand așadar această carte pentru că se citește și cu mintea și cu sufletul!

share
0

Perspective de lectură: Hoțul de cărți

Am mai vorbit și scris despre această carte, e una din ultimele mele lecturi și sugestia mea primă când mi se cere să recomand o lectură.

Mi-a plăcut-o în multe feluri, dar poate cel mai mult m-a impresionat prietenia care răzbește peste timp, greutăți ori lipsuri, candoarea relaționării a doi copii în vremuri de război: nevinovăția și umanitatea, bunătatea și mila.

Liesel trăiește o vreme a ei, contrastantă cu atmosfera de afară, în care sufletul îi este alinat de iubirea lui papa, Hans Hubermann, mintea îmbogățită de cărțile furate și citite pe-ndelete în beciul prea mic pentru a se adăposti în vremuri de bombardament, și relațiile cu cei de-o seamă șlefuite de prietenia cu Rudy. Și cu toate acestea, iubirea tatălui adoptiv nu este suficientă pentru a-i alina coșmarurile, nici șterge dorul de mama naturală.

“Singurul lucru mai rău decât un băiat care te urăşte: Un băiat care te iubeşte.”  Din momentul în care s-a înființat, plin de curaj, la ușa Rosei Hubermann pentru a o duce pe fiica ei adoptivă la școală, îi rămâne alături până la sfârșit. Sfârșitul lui, căci Rudy primește în somn îmbrățișarea morții.

Deși îi uită pantofii în grădina Ilsei Hermann, când o așteaptă să fure cartea refuzată, sare în lacul înghețat pentru a o recupera câteva momente mai târziu.  Fără a-i înțelege pasiunea pentru furtul cărților, în timp ce luptă cu foamea, o însoțește și stă de pază pentru ea. Îi împărtășește pasiunea pentru Jesse Owens, pe care a încercat să-l imite atât prin obicei cât și prin culoarea pielii, vopsindu-se negru și imitând momentul victoriei acestuia, trecând de panglica imaginară. Lucru periculos într-o Germanie în care se punea mult preț pe înfățișarea omului.

M-a înduioșat și sărutul cerut la început, pus apoi ca preț al unei întreceri de fugă în care nu a mai câștigat nimeni, și oferit abia după ce moartea i-a purtat sufletul departe și din băiatul cu păr ca lămâia a rămas doar un trup acoperit de praf a ce fusese anterior Himmel (Paradis). Un paradis cum se poate în vreme de război, dar totuși un loc în care copiii mai au copilărie, unde joaca se-nvârte în jurul unei mingi pe caldarâm.

Hoțul de cărți deși are o ecranizare reușită, rămâne o lectură impresionantă, pentru că, o dată în plus, cartea bate filmul.

*

(Despre aceeași carte am mai scris și aici.)

 

share
0

Nu există ”Nu îmi place să citesc”!

Nu există nu citesc pentru că nu îmi place, la fel cum nu există nu mănânc pentru că nu îmi place să mănânc. Lectura este și ea o hrană, a minții, nu-i așa? Și cu toate acestea, sunt persoane care consideră lipsa ei o normalitate. Când să mai citesc? Abia am timp să mai văd și eu o știre. Sau, a trecut vremea cititului, acum ne ocupăm de lucruri serioase. Ori, lasă pe alții să se ocupe cu cărțile. Fiecare cu meseria lui. Și apoi, spre surprinderea mea, aceleași persoane se plâng de cei mici că nu ar citi o carte în ruptul capului. Dar, se consolează repede: au destule teme și așa.

Nu există nu îmi place să citesc. Poate nu ai găsit încă stilul literar care te prinde, poate nu ai acordat suficient timp cărții, sau, poate nu ai făcut o pauză de tehnologie. Chiar așa: dacă cineva vrea să înceapă a citi, trebuie să fie gata să limiteze jocul pe calculator, urmărirea excesivă a serialelor, și alte modalități de relaxare în fața monitorului. Să fie gata să iasă din virtual pentru a intra în imaginar. Diferența o vom observa de fiecare dată la final: dacă după o oră în fața calculatorului vom putea decreta că am pierdut timpul, o oră în lumea literelor ne va face să fim mai câștigați.

Dacă pentru hrana fizică se duc zeci de campanii de informare, de echilibrare a regimului de viață, cred că ar trebui și cititul să beneficieze de câte-un imbold. Și nu doar din partea mass-media, e benefic și așa, dar e nevoie de mai mult. Cred că disciplina de a citi se formează din copilărie și e mult ajutată de exemplul părinților. Sunt cercetări care au demonstrat că acei copii cărora părinții le citesc povești când sunt mici, au șanse mai mari să devină la rândul lor cititori. Poate dacă părintele ar conștientiza cât de necesare dezvoltării intelectuale sunt lecturile, nu ar abandona așa de ușor lupta pentru a citi. La fel cum nu abandonează nici lupta pentru o alimentație sănătoasă.

Într-un context în care nu mai avem timp de nimic, ce ne face să luăm o carte în mână? Poate conștiența faptului că dacă nu o facem, rămânem la același nivel intelectual, poate ca dorință de relaxare sau din nevoia de a fi capabil să purtăm o discuție în cercul de prieteni. Oricum ar fi, identificați stilul ce vi se potrivește și citiți! Citiți și dacă e un act de autoimpunere la început, dacă altfel nu e chip. Împărtășiți cu alții lucrurile descoperite pe făgașul cărților, și împrumutați cărțile preferate și prietenilor. În acest domeniu, nu e loc de nu îmi place!

share
0

Fii demn! – Dan Puric

“Timpul răzvrătit, rupt din mâna lui Dumnezeu, într-o noapte arestase veșnicia. Veșnicia acceptase jocul acesta, doar pentru o clipă… Așa, ca să-i aducă aminte timpului că este trecător.”

Când am terminat cartea Fii demn! am făcut două lucruri: întâi am dat fuga la bibliotecă pentru a împrumuta și alte titluri semnate Dan Puric și apoi am trecut-o pe lista de recomandări.

Sigur că lecturile, la fel ca stilul vestimentar, trebuie să se potrivească sufletului cititorului. Fii demn! ni se potrivește însă tuturor. E un imperativ de care trebuie să ținem seama zi de zi, atât ca națiune cât și ca indivizi. Trebuie să învățăm să trăim cu fruntea sus, fără să ne desconsiderăm și fără să ne vedem a fi mai mult decât suntem, deoarece demnitate nu e totuna cu aerul de superioritate nici cu mândria.  Și mai ales, fără a scoate Divinitatea din ecuația vieții noastre.

Cartea pe care v-o recomand azi prezintă amintiri, povestiri, eseuri și portrete ale oamenilor cu suflet frumos. ”Sufletul frumos n-are datorii de împlinit, ci un alt aer pe care-l respiră.”  Mama și Mămaica, bunica, au în capitolele de început alocate pagini în care scrisul lui Puric aduce a Creangă prin jovialitate și candoare. ”… despre mama n-am amintiri, ci fericiri. Fericiri scăldate într-o lumină de început. (…) În casă aflasem că atât serviciul cât și statul erau doi hoți. Primul îi fura mamei timpul pe care ar fi vrut să mi-l dăruiască mie, al doilea, banii și tinerețea.”

Când ”timpul răzvrătit” vă permite, luați în mână cartea și citiți! Veți vedea singuri cât de greu e să o lăsați din mână înainte de a fi gata.

share
0

De-ale indienilor din “Ultimul mohican”

Prietenii îşi datoresc adeseori viaţa unul altuia prin pustietăţi.”

“E mai bine să mori împăcat cu tine însuţi decât să trăieşti cu conştiinţa întinată.”

” … atât pentru tristeţe cât şi pentru bucurie există o margine.”

” S-ar putea scrie o carte în care (…) să se dovedească imprefecţiunea virtuţilor omeneşti şi să se demonstreze cât de uşor sentimentele cele mai generoase cum ar fi omenia şi curajul cavaleresc pot păli în faţa unor socoteli făcute cu inimă de piatră şi a interesului personal rău înţeles.”

“… istoria ca şi dragostea obişnuieşte să-şi învăluie eroii într-o aureolă plăsmuită.”

” Un prieten care ţi-a întors spatele poate face mai mult rău decât un vrăjmaş care urmăreşte deschis să te scalpeze.”

” Orice criză are un sfârşit şi din orice nenorocire tragem un învăţământ. “

“… omul îşi apreciază telentele în măsura în care sunt apreciate de alţii.”

… Şi nu doar pentru înţelepciunea lor merită citită cartea; între cele două coperte se ascunde o adevărată lecţie despre viaţa, cultura, tradiţiile şi superstiţiile indienilor, despre obiceiurile şi vitejia lor. Şi, Uncas, ultimul mohican, nu are cum să nu te impresioneze prin povestea lui. Sau poate vă va plăcea mai mult Ochi de Şoim? Sau Cora? Sau bunul Duncan Heyward, ori bătrânul Chingachgook? Indiferent de care vi se lipeşte coarda sensibilă a sufletului, citind veţi găsi mai mult de aventuri, veţi găsi un alt fel de viaţă şi veţi fi spectatori la acel ceva prin care cartea bate filmul!

share
0