Băgări de seamă

De ce ne place să fim minţiţi?

Pentru că uneori adevărul e dur şi suntem prea slabi să îl înfruntăm. Ne minţim singuri, cerem altora să o facă… Sunt replici care trebuiesc spuse indiferent de realitate, gen :Îmi stă bine noua freză? Ce alt răspuns presupune decât convenţionalul Da! Sau Am jucat prost meciul ăsta? Răspuns necesar Nu! Sau protocolarul Nu e vina ta când se întâmplă ceva neplăcut şi conştiinţa ne dă de furcă. Şi câte şi mai câte minciuni de spus la replici standard…

Ne mai place să fim minţiţi deoarece minciuna reprezintă un “eu” pe care îl dorim. Ajungem să ne depăşim astfel limitele, să devenim mai buni fără nici un efort personal… Efortul verbal al celui ce-l rosteşte de la un punct în colo devine reflex.

Ne minţim vorbind, tăcând, aprobând sau contrazicând… Ne minţim petrecând timp cu oameni, ne minţim punându-le eticheta de prieteni… Ne minţim prea mult, prea des…. De ce?! Pentru că pur şi simplu ne place! Pentru că odată ce am crezut o minciună despre noi, ne este greu să “regresăm” la adevăr. Oricum doar adevărul ne face liberi, doar asumându-l în cele mai mici detalii avem şansa unui progres. Când vom avea curajul să fim noi înşine, aşa cum suntem, să preferăm acei prieteni care ne spun adevărul indiferent cât de crud sună; să ne recunoaştem limitele, atunci vom putea să le depăsim. Doar atunci! Ideea e că nu trebuie să fim perfecţi, doar cât de buni se poate…. Avem dreptul la limite, nu trebuie să ascultăm minciuni despre inexistenţa lor. Să le depăşim, după ce le cunoaştem. Să alegem între sincer sau politicos mereu sincer!

Comments

comments