Sign up with your email address to be the first to know about new products, VIP offers, blog features & more.

Tag Archives copii

Sens propriu

Posted on

Natalia, mezina familiei noastre, numărând anul acesta un deceniu în dreptul vârstei, e dovada vie a faptului că în mintea copiilor lucrurile sunt simple, fără atâtea ramificații și înțelesuri secundare.

Să luăm o zi oarecare: apăsăm pedala mașinii spre destinație. Un alt șofer face o imprudență: taie calea, forțează semaforul, nu semnalizează … chestiuni de genul. Șoferul din mașina noastră întreabă, retoric:

-De unde are permis? L-a câștigat la loto?

Sau, în altă zi, tot în trafic, alte nereguli, unul din noi exclamă:

– Fii atent cum conduce! Zici că și-a luat permisul la loto.

După mai multe astfel de zile și remarci, mă-ntreabă:

– Mami, ce numere trebuie să pui la loto ca să câștigi un permis?

***

Se știe că orașul nostru e-ntr-un proces de reabilitare care implică multe șantiere, multe spărturi. Natalia întreabă:

– Tati, de ce sparg tot? Ce caută?

– Comori, ce să caute, răspunde taică-său în glumă.

Azi așa, mâine-așa… În curtea blocului așa, pe strada bunicilor așa… Când am dat de săpături pe altă stradă, Natalia, supărată:

– Of, iar sapă! Las’ că le fur eu harta!

– Care hartă, iubito?

– Harta de comori! Să-i văd eu apoi cum mai sapă…

 

share
0

Protestele din stradă, și reacțiile copiilor mei

Posted on

– Mami, de ce sunt așa de mulți oameni? De ce sunt nemulțumiți?

Fiica mea de 12 ani are întrebări văzând protestele din stradă de miercuri. Îmi caut cu atenție cuvintele încercând să-i explic. Anul trecut, clasa a V-a fiind, a-ntâlnit pentru prima dată fenomenul copiatului la școală, iar ea, deși e un copil ambițios, de 10, a ales să nu se inspire din caiet preferând să ia o notă mai mică. Nu apucasem s-o previn, așa că am fost tare mândră de ea. Mai ales ulterior, pe parcursul semestrului, când în loc să se bazeze pe calea cea simplă, stătea ore întregi să învețe să ia 10 la materia respectivă, la fel ca alții care doar transcriau din caiet.

Cea mică țopăia bucuroasă la vestea că a-ncheiat cu FB pe linie. Chiar și la istorie. S-a oprit s-asculte și ea despre faptele istoriei recente, cele pe care le trăim și transmitem live.

Lor a trebuit să le spun despre cinste și despre corupție. Despre unii oameni care fac fapte josnice și apoi vor să scape de consecințe. Despre decizii în fapt de noapte, luate mișelește, despre oameni lași care se ascund apoi și-n loc de explicații zic doar:”Altă întrebare.” Despre cei conduc țara în interesul personal și decid fără să le pese de vocea poporului.

– Dar de ce au câștigat?

Pentru că au promis salarii mai mari, pensii mai bune. Pentru că unii nu au vrut să meargă la vot, fie din comoditate, fie din scârbă față de toți cei care spun vorbe și faptele urlă împotriva lor.

– Eu aș merge întotdeauna la vot, și dacă nu aș avea nici o speranță să fie bine.

Așa să faci, copil bun! Dar vezi tu, de aceea ies oamenii: pentru că vor să se retragă ordonanțele care permit să se fure fără a fi caz penal, care dezincriminează abuzul în serviciu, și încurajează indirect corupția.

-Atunci să mergem și noi! Stai că-mi fac afiș! Să văd ce scrie pe ale celor de la Tv! Îl sun pe tata să ne ducă!

Și se-apucă amândouă de desenat, așteptându-l pe tata, care iar are o săptămână lungă de lucru cu proiecte ce-l țin peste program. Și când termină, cea mică, dulce și sensibilă cum e ea, mă-ntreabă:

– Mami, dar lor nu le e rușine? … Mie mi-ar fi foarte tare!

….

Fără replică!

share
0

Școală, până nu e prea târziu!

Se-ncheie medii. Se dau teste: unii vor să se corecteze, alții cred că merită mai mult. Se fac obișnuitele rapoarte de final de semestru. Se finalizează în curând o primă etapă pentru școlarii lui 2015-2016, dar chiar și așa, școala continuă dincole de temele de vacanță, de iminentele examene. Continuă prin ceea ce aplică sau nu în fiecare zi școlarii. Școala nu e doar programul zilelor de curs desfășurate în instituția cu acest nume!

Și școala este importantă. Indiferent de notele pe care le primește prin social media învățământul românesc, părinți, învățați-vă copiii s-o iubească! Să le fie drag de carte! Să-nvețe, nu pentru note, nici pentru profesori! Să-nvețe pentru ei, pentru a ști! Pentru că zilele trec, și nu se vor mai întâlni niciodată cu acest timp special dedicat acumulării de cunoștințe. Pentru că lecțiile pe care le pierd vor rămâne neștiute în trecerea vremii.

Creșterea copiilor nu este doar de ordin fizic! Dezvoltarea și sănătatea lor intelectuală sunt extrem de importante! De aceea, părinți, încurajați-i, întrucât atârnă de voi, să aibă o atitudine receptivă față de învățătură, în fiecare clasă, nu doar în anii terminali când se-apropie examenele!

E trist că unii se trezesc prea târziu fie că au citit prea puțin, și nu pot face față unei conversații, fie că ar fi fost bine să învețe matematică să poată merge la o facultate cu profil mai de viitor, sau… și aici se poate completa oricum. Adevărul e acesta: va veni o zi când va fi fost bine să fi învățat. Să fi citit. Să fi luat școala în serios. Și atunci poate că unii din cei ce azi sunt copii, vă vor reproșa că nu i-ați încurajat, să aibă o altă atitudine.

E sfârșit de semestru… se-ncheie medii. Școala continuă însă, cu fiecare lucru nou pe care-l învață copilul. Să-nvețe, dar! Să nu fie cândva prea târziu!

share
0

Soacra alteia

Posted on

Să ne imaginăm o după-amiază ca toate celelalte: o mămică face excepție de la alimentația sănătoasă pe care încearcă să o implementeze familiei, și-și recompensează odoarele cu un meniu la localul acela, fast-food desigur, dar cu loc de joacă și o reclamă imbatabilă.

Cum ar spune Caragiale, puțin ne importă dacă cele trei ies frecvent sau doar ocazional în acest local, destul că, după școală, și după ce au savurat și ultimul strop de suc, mama își lasă fetele să meargă la locul de joacă, în timp ce, supraveghindu-le de la masă, savurând o cafea, încearcă să pună laolaltă o postare nouă pentru blog.

Iată că-și face apariția o cucoană, ușor trecută de 45 de ani, cu o alta mai tânără și c-un băiețel, să tot fi avut 3 anișori. Mama copilului, tânăra, după ce îi dă să mănânce un sandviș, produs de același local, desigur, trebuie să răspundă unui tir întreg de acuze de la cealaltă:

– Cum îi dai să mănânce așa ceva? Dacă-l va durea burtica? … Dar ce bagă în sandviș? Tot e numai chimicale…

După o vreme, tânăra mama își dezechipează odorul să poată merge la locul de joacă. Fapt care stârnește iar avalanșa:

– Ce faci? Doar n-ai de gând să îl lași acolo?! Îl putem vede de aici? Uite că nu îl vedem. Dacă pățește ceva? Se poate lovi… Nu-s ascuțite obiectele înăuntru? Dar cum sunt? De unde știi? Și ce va face el acolo?

Și tot acest tir de întrebări cu o voce stridentă, ca o pedeapsă pentru urechile tuturor celor ce erau în zonă, mai ales în urechile celeilalte mame, care nu avea cum să ignore poluarea fonică. Dar, iată că bunica zărește pe celelalte două fetițe în același loc cu nepotul preaiubit.

– Fii atentă că nu e singur acolo! Mai sunt și alții. Dar câți ani au fetele alea?

Paranteză: fetele alea aveau 9, respectiv 11 ani.

–  Doamne… ce copii mari! Cine îi lasă acolo nesupravegheați? Ce să caute ele acolo? Dar au voie? Ni! Muiere în toată regula se joacă cu pruncii cei mici.

Atât i-a fost celeilalte; când și-a auzit urechilor că fiica mai mare, un copil de doar 11 ani e numită de acra doamnă muiere în toată regula, s-a ridicat de la masă și brusc a cerut explicații:

– Bună ziua. Aveți vreo problemă?

Acra doamnă amuțise și-și pierduse focalizarea, se uita în gol, crezând probabil că privirea ei absentă o va scuti de restul întrebărilor:

– Doamnă, cu dumneavoastră vorbesc! Aveți vreo problemă cu copilul meu?

– Cine? Eu? – se bâlbâie temerara noastră doamnă, luată cam pe nepusă masă.

– Da, dumneavoastră. Aveți vreo problemă cu faptul că se joacă și fiica mea acolo?

– N-am zis nimic, încerca bătrâna să se scoată.

– Ba ați zis, și nu în șoaptă și nu o singură dată! Sunteți cumva acționară aici? Sunteți for decizional pentru a stabili cine să intre și ce nu la joacă? … Doamnă, (se adresează mămica ofensată unei angajate a localului care se uita nedumerită și pasivă la spectacolul neașteptat), dânsa are drept de decizie aici? Sunt copiii mei prea mari pentru acel spațiu??

După ce angajata bângui o negație, bunica mai prinse curaj:

– Cum vă permiteți să trageți cu urechea la ce discutam cu nora mea?!

– Să trag cu urechea?! Am încercat din răsputeri să vă ignor! Și, da! Felicitări! Sunteți o soacră după toate definițiile populare! Îmi pare sincer rău pentru dumneavoastră! încheie tirada adresându-se nurorii care avea o licărire ciudată în privire. Copii! Plecăm! Tanti crede că e șefă aici și că voi nu aveți voie să vă jucați acolo!

– Dar nu am zis că nu au voie…

Tardive vorbe. Au trecut ca o adiere, ca furia domolită a mamei care nu mai putuse răbda să se ia cineva de copilul ei.

Câteva minute mai târziu, nora se apropie și-și ceru scuze pentru soacră. O asigură pe cealaltă că ea, pe lângă că nu a spus nimic, chiar se bucura să fie cineva să se joace cu băiețelul ei. Cât despre bunică… ea nu prea are ce face…

Sursa foto, aici.

share
0

Recomandare de carte: Kinderland, Liliana Corobca

Posted on

Romanul Kinderland se citeşte uşor, într-o după-amiază la piscină, spre exemplu, dar cu toate acestea îţi persistă în gânduri datorită temei, atât de actuală, şi atât de neglijată. Prezintă, din perspectiva copilului, o lume pe care o vedem adesea dar nu ştim cum să ne raportăm la ea, lumea copiilor lăsaţi singuri acasă în vreme ce părinţii sunt plecaţi în străinătate după “bani lungi”.

Naratorul subiectiv, Cristina, fetiţa de 12 ani care a rămas cu fraţii mai mici într-un sat din Moldova, sat al bătrânilor şi copiilor, îi povesteşte mamei despre zilele lor. Despre plânsul după părinţi care-i năpădeşte fără a putea fi oprit, despre alţi copii fără părinţi care veniţi la ei acasă le mănâncă mâncarea, sau despre vecinul care le fura nisipul cu două căldări şi pe care nu au avut curaj să-l înfrunte singuri.

Lăsaţi singuri cu responsabilităţi şi probleme de adulţi, le împrumută obiceiurile prea devreme. Se adaptează unei lumi în care adulţii le construiesc un viitor mai bun, numai că îl construiesc din străinătate. Şi nu jucăriile, nici hăinuţele nu le lipsesc, ci braţele şi protecţia părinţilor. De aceea în roman, aşteptându-şi părinţii care în acea vară se vor întoarce doar când va muri bunica, să nu facă de două ori drumul cel scump, naraţiunea cotidianului se împleteşte cu amintirile de când aceştia erau acasă, şi cei trei erau în categoria copiilor cu părinţi.

Dorul copiilor e prezentat cu duioşie: “Stai, mamă, cu copii străini zi şi noapte, îi plimbi, te joci cu ei, le spui poveşti la culcare. Iar cu noi nu stă nimeni, mâncăm ce apucăm, pâine cu zahăr sau cârnaţ afumat de la magazin. Şi nimeni nu ne cântă seara, la culcare. Aş cânta eu, dar nu ştiu nici un cântec.(…) Stai acolo şi faci bani. Ne trimiţi, chipurile, să avem de mâncare. Dar nimic din ce cumpărăm de la magazin nu e bun.”

Pur şi simplu te determină să regândeşti valorile după care se iau decizii, şi să-ţi pui întrebări despre cum e mai bine să interacţionezi cu aceşti copii, pe care îi întâlneşti tot mai des.

Recomand, deci, aceast roman precum şi regândirea atitudinilor faţă de valori, familie, societate. Până la urmă, ce contează cu adevărat?

Citate de reflectat

“Mila şi mângâierea Domnului e ca raza soarelui care te trezeşte dimineaţa, şi când deschizi ochii o vezi pe mama care ţi-atinge uşor-uşurel obrazul şi te întreabă:”S-a trezit puişorul mamei?” Iar puişorul închide ochii alintat, în speranţa că totul se va mai repeta o dată.”

“E păcat să nu ajuţi oamenii, mai ales că uneori e atât de simplu, e nevoie de atât de puţin, uneori şi o strângere de mână poate vindeca ceva.”

“Oamenii cer multă blândeţe, cer dragoste, cer sacrificii, fără a oferi nimic în schimb, ca şi cum ar merita totul. Dar nu este corect, pentru că, cu cât mai mult vrei, cu atât mai mult trebuie să oferi.”

share
0

Să-nvățăm de la copii!

– Oare Dumnezeu a mers la școală?

– Sigur că da! Când era mic!

Din camera de alături aud această discuție între fetele mele, două în două feluri: cea mare, silitoare, conștiincioasă, cea mică iubitoare mai degrabă de joacă și timp liber.

– Cine era mic? intervin în discuția lor teologică.

– Dumnezeu, adică Fiul Lui, mă lămurește Raissa.

– Sigur scria frumos, își explică mezina întrebarea inițială.

Eram gata să le explic cum stă situația, când am înțeles că prea des în loc să învățăm de la copii, le mai ciuntim câte puțin din imaginație, aducem în locul ei raționalul. Dorim să-i facem adulți prea devreme. Îi învățăm economie în momentul în care abia își descoperă pasiunile. Le spunem, Cum devii pictor? Nu, nu, pianist nu e o profesie de viitor. Avocații câștigă mai bine.

Și în loc de vise le dăm realități de care oricum se vor lovi crescând. Copilăria, joaca, vremea lipsită de griji durează și așa prea puțin. Datorită tehnologiei, și nu numai, copiii de azi vor deveni adolescenți mult prea devreme.

Am fi mult mai câștigați dacă i-am asculta; s-ar rupe puțin rutina noastră logică. Ar fi mult mai fericiți dacă le-am permite să viseze fără a încerca să le cerem să compenseze minusurile noastre personale. Să le dăm voie să fie ei, indiferent cât de diferiți ar fi față de așteptările noastre.

În două subiecte controversate referitor la educația copiilor am procedat diferit. Dacă despre Moș Crăciun nu le-am spus nici că există, nici că nu, le-am lăsat pe ele să decidă (și o vreme erau sigure că există, apoi au început să sesizeze diferențe între diferiții musafiri ai serbărilor, au înțeles singure că nu există) pe  Zâna Măseluță am declarat-o din start un mit. Nu, Natalia! Nu există! Nu are sens să ascunzi dințișorul.

– Bine, mama. Știu că așa crezi tu. Dar hai să încercăm, să fim siguri!

share
0

Bona

Din camera de alături se aude o melodie din clasicul Mary Poppins. Fetele mele au învăţat un cuvânt nou “dădacă/bonă” şi m-au întrebat apoi de ce nu au şi ele  una. Bună întrebare mai ales în zilele acestea lungi de vară, fără grădiniţă.

Într-un fel, a revenit moda bonelor. Nu acelea din perioada vechilor familii aristocrate care aveau calificări şi aveau în “fişa postului” şi educaţia copilului (o limbă străină, un instrument, ştiinţe) ci un fel de gardian al copilului în lipsa părinţilor. Bună şi această abordare; eu îmi amintesc că eram destul de mică în vremea în care mama mă numea şef de trib pentru fraţii mei şi mergea la serviciu în perioadele în care nu reuşea să lucreze în schimb invers cu tata. Desigur, nu am păţit nimic, am crescut foarte bine, ar spune cei care au crescut şi ei copii în condiţii similare – doar nu contabilizează nimeni când am dat foc draperiei, sau când am închis uşa peste degetul surorii mele de i-a căzut unghia, sau când au sunat doi necunoscuţi mai negricioşi la uşă şi a trebuit să telefonăm vecinului de la II să îi punem pe fugă.

Bună o dădacă ce stă cu odraslele în lipsa părinţilor! Şi dacă îi şi duce în parc, se joacă cu ei sau îi învaţă diverse, atunci e foarte bine! Eu în schimb aş milita ca în statutul bonelor să se prevadă din când în când, “fiecare a doua marţi” vorba lui Mary Poppins, să îngrijească de copii în prezenţa părinţilor, ca aceştia să se poată relaxa puţin. În fond, când nu au fost cu cei mici, munceau probabil în alte condiţii de stres, şi o pauză înainte de a pansa o julitură, de a face o ceaşcă de cacao cu lapte, de a ajuta la compuneri şi a pune o tură de haine la spălat, ar fi binevenită. Exact ca în reclama la acel cappuccino în care dădaca îngrijea bebeluşul cât savura mama o clipă de relaxare.

Da… bune invenţii bonele. Ia te uită! S-a înnorat. Voi fi foarte atentă la fereastră, poate aterizează Mary Poppins cu umbrela şi geanta ei din covor.

share
0