Timp de gândire
Cât îi apreciez pe cei care înainte de a se aventura în vreun lucru, fie el mare fie mic îşi pun de o parte un timp în care se gândesc la ce urmeazã a fi! Timpul ãsta bine chivernisit poate preveni unele greşeli, sau poate oferi vreme alcãtuirii vreunui plan. Te responsabilizeazã şi îţi oferã rãgaz pentru a fi realist, a te mãsura corect şi a descoperi în ce mãsurã atuurile tale te fac potrivit pentru marele puzzle.
Da, am ajuns la ideea de azi. Uneori deciziile pe care trebuie sã le luãm în singularitatea gândirii noastre îi afecteazã pe alţii. Şi-atunci? Ei bine, atunci e mai delicat pentru cã nu, nu trebuie sã ne grãbim, dar nici sã tãrãgãnãm prea tare. Riscul ne paşte de ambele pãrţi cred. Stând în exepectativã celelalte aspecte ale vieţii nu stau pe loc. Merg înainte în vreun fel sau altul, şi din inerţie poate, dar avanseazã fãrã tine. Poate acesta e motivul pentru care, dacã e sa ma situez la una din extreme, prefer în cea a acțiunii. Prefer să greșesc decât să mă ascund. Greșelile se pot repara. Chiar se pot! Toate! Măcar știu că am făcut ceva, și ceva e mereu mai mult decât un plan bine alcătuit ce vine prea târziu. Planul se poate revizui pe parcurs, dar lipsa acțiunii nu se poate modifica.
Timp de gândire? Perfect! Fii sigur că nu e tot ce faci! Fii sigur că e urmat de acțiune, și apoi fii sigur că nu e o piedică sau un contratimp… Lasă-l să rămână un timp în timp …
Îi ciudat atunci când încerci să îţi gandeşti acţiunea pe care oarecum trebuie să o faci şi încercând să fii realist, acest “realism” practic îţi đă frică în astfel de circumstanţe ce să mai iei o decizie ? Eu cred în spontaneitate în ce priveşte a lua o decizie, a face o acţiune, bine într-o doză limitată, dar totuşi cred ca a gândi realist te face să acţionezi realist şi a fii realist nu e tocmai “realist”:), din punctul meu de vedere a definiţiei realismului. Practic aş prefera sa mă gandesc la rezultatele acţiunilor viitoare şi dacă proporţional poate rezultatul nu e satisfăcător atunci timpul de gândire alocat acţiunii a fost unul cutezător:).
Iar definiţia mea despre realism din punctul de vedere a deciziilor a acţiunilor, cred că e aceea chestie care vine atunci când îţi este frică de eşec. Probably i’m totally wrong but….
Realismul e real încadrat în timp, și nu în unul de gândire, ci în unul de acțiune. Prea des ne ascundem teama sub poala realismului sumbru. Dar realitatea are și scântei, câteva sclipiri de bine.
Gândind prea mult rezultatele acțiunilor viitoare, s-ar putea să nu le mai ajungi, că vezi tu, viitorul se schimbă mai repede decât putem gândi, și uite-l, prezent. Ce ne rămâne apoi, asta e întrebarea….
Practic gânditul prea mult, ori e lene de a-ţi asuma responsabilitatea unui act facut mâine ori defapt chiar nu are rost, să faci acea acţiune, nu are şanse, dar chiar ai vrea să dobândeşti rodul ei pozitiv.
Nu stiu ce ne-ar rămâne apoi, dar nu cred ca dacă prezentul e de faţă ai mai putea “trânti” o acţiune realistă, instantul nu există, raţional vorbind totul e un proces, iraţional: poate norocul mai poate face ceva realist într-o asemenea circumstanţă.
Corect, prea mult gândit e lene sau dezinteres. De aceea echilibrul e salutar și aici.
Cât despre procesul iraționalului rațional… discutabil! Acțiunile realiste nu se ”trântesc”, se coordonează.
Dar, de acord cu tine în linii mari!
nu ştiu de ce am impresia că acest echilibru îl dobândeşti doar în rugăciune.. defapt nu am habar cum ai putea face rost de puţin echilibru.
Așa e, personal, Dumnezeu mi-e echilibru.