Ruine la capăt de zi
Ca o bătălie ni-s câteodată zilele. O luptă crâncenă în care dăm tot, și o idee mai mult, pentru a ieși cu fruntea sus. Ne-avântăm prin zile cu determinare, sau, alteori, cu teamă. Și-apoi ne confruntăm agende, proiecte, ore limită, facem planuri și strategii. Ne grăbim. Ne luptăm. Întâi cu programele ocupate, apoi cu noi înșine, cu limitări și provocări, dar mai luptăm și cu modul în care ne văd alții. Sigur că știm că ultimul inamic e de nebiruit, dar nu ne putem abține. Poate măcar cu o impresie să câștigăm în confruntarea cu percepția despre noi.
La capăt de zi, biruitori sau învinși, oricum am fi, înregistrăm pagube. Lăsăm în urmă ruine. Goluri pe care nu am reușit nici azi să le acoperim. Poate de-am fi încercat mai tare… Sau, nu ne-am focalizat destul. Cine știe exact de ce?! Destul că sunt acolo, adevărate monumente gri a ce am pierdut.
Ce ne facem cu ele? Le abandonăm? Le ignorăm? Sau mai bine le mascăm? Dându-le un alt chip, sau alte culori, le vom diminua amploarea?
Ruinele stau la capăt de zile și nu cer nimic. Nici nu ne acuză. Ele rămân acolo ca mărturie că și în ziua de azi am trăit, am alergat, am reușit în unele proiecte și eșuat în altele. Nu simbolizează un eșec total ci, dimpotrivă, curajul de a fi încercat. Reprezintă o lecție învățată. Le putem lăsa deci acolo, și reveni cândva la ele. Atunci fie le vom reinventa, fie le vom transforma în obiectiv pentru a sta mărturie trecutului nostru. Și el, trecutul, e un profesor strașnic, iar ruinele, material didactic.
Deci, nu te necăji când le vezi rătăcite în urmele zilei. După ce te vei odihni, poți reveni și face ceva frumos din ele. Să știi!
Sursa foto, aici.