…
E ciudat modul în care venim şi plecăm din lume. Câtă durere la ambele extreme. Între ele? Nişte ani şi aşa zisele realizări. Scrie Biblia că ţărână suntemşi în ţărână ne întoarcem… Orice orgolios ar trebui să facă o vizită la bătrânii din spital, la secţia de terapie intensivă. E o lecţie mare despre viaţă pe care ţi-o însuşeşti prin întrebări retorice şi un gen de revoltă care oricum nu va aduce nimic. Dar tu, ajungi să preţuieşti altfel tot. Cine rezistă, să îi privească în ochi pe aceşti oameni care au adunat o viaţă întreagă, au luptat şi acum sunt biruiţi şi ţintuiţi de pat! Umilinţa de a avea nevoie de cineva să te întoarcă, să te ridice… durerea cea mare care te face să strigi după ajutorul oricui, numai să fie o mână care să îţi maseze spatele de prea mult zăcut. Bucuria de a-i vedea pe cei dragi, şi greutatea din suflet de a te simţi o povară, şi tot ce se poate simţi între cele două… Am zis de privirea lor? Fixă şi întrebătoare, ca şi cum ţi-ar cere să le spui de ce? până când? Atâtea întrebări la care nu ai răspunsuri nici tu… Dacă li s-ar fi dat opţiunea de a alege, niciunul nu ar fi ajuns acolo. Cine să îşi dorească neputinţa?! Aşa cum am venit plecăm de-aici: neputincioşi. Ce absurd ar fi dacă totul s-ar termina la mormânt… Ce bine că avem speranţa unui dincolo! Nu alegem noi cum să sfârşim, nici când, aşa cum nu am ales nici începutul. Ce e în puterea noastră e alegerea a ce facem între aceste două repere, ce vom preţui, ce vom aduna… Doar ce investim în suflet rămâne. Restul…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CW52Tcq64Hs&hl=en&fs=1]