Bona
Din camera de alături se aude o melodie din clasicul Mary Poppins. Fetele mele au învăţat un cuvânt nou “dădacă/bonă” şi m-au întrebat apoi de ce nu au şi ele una. Bună întrebare mai ales în zilele acestea lungi de vară, fără grădiniţă.
Într-un fel, a revenit moda bonelor. Nu acelea din perioada vechilor familii aristocrate care aveau calificări şi aveau în “fişa postului” şi educaţia copilului (o limbă străină, un instrument, ştiinţe) ci un fel de gardian al copilului în lipsa părinţilor. Bună şi această abordare; eu îmi amintesc că eram destul de mică în vremea în care mama mă numea şef de trib pentru fraţii mei şi mergea la serviciu în perioadele în care nu reuşea să lucreze în schimb invers cu tata. Desigur, nu am păţit nimic, am crescut foarte bine, ar spune cei care au crescut şi ei copii în condiţii similare – doar nu contabilizează nimeni când am dat foc draperiei, sau când am închis uşa peste degetul surorii mele de i-a căzut unghia, sau când au sunat doi necunoscuţi mai negricioşi la uşă şi a trebuit să telefonăm vecinului de la II să îi punem pe fugă.
Bună o dădacă ce stă cu odraslele în lipsa părinţilor! Şi dacă îi şi duce în parc, se joacă cu ei sau îi învaţă diverse, atunci e foarte bine! Eu în schimb aş milita ca în statutul bonelor să se prevadă din când în când, “fiecare a doua marţi” vorba lui Mary Poppins, să îngrijească de copii în prezenţa părinţilor, ca aceştia să se poată relaxa puţin. În fond, când nu au fost cu cei mici, munceau probabil în alte condiţii de stres, şi o pauză înainte de a pansa o julitură, de a face o ceaşcă de cacao cu lapte, de a ajuta la compuneri şi a pune o tură de haine la spălat, ar fi binevenită. Exact ca în reclama la acel cappuccino în care dădaca îngrijea bebeluşul cât savura mama o clipă de relaxare.
Da… bune invenţii bonele. Ia te uită! S-a înnorat. Voi fi foarte atentă la fereastră, poate aterizează Mary Poppins cu umbrela şi geanta ei din covor.