Pornim de la ideea că nimeni nu ar trebui să treacă prin viață singur; poate ”viață” e o metaforă prea generală. Reformulez deci: nimeni nu ar trebui să treacă prin zile, prin bucurii, necazuri, întrebări ori momente de tăcere, singur.  Chiar nu au sens decât împărțite toate cu oameni pentru care ești important, adică, prieteni. Ei, și termenul acesta a devenit un clișeu în ultima vreme, dar să nu ne împotmolim prea tare la introducere.

Deci, indiferent la ce nivel ar fi prietenii pe care-i avem (buni, foarte buni, doar prieteni, amici numai buni de ieșit la un suc ori la o plimbare… etc) uneori relaționarea cu ei devine dificilă. Asemeni nouă, nici ei nu sunt ființe perfecte. Probabil cel mai greu de depășit în relaționare e încăpățânarea; a lor desigur, că pe a noastră o numim altfel, spre exemplu convingere. Și atunci, ce e de făcut când prietenii noștri sunt niște încăpățânați?

• Nu te aștepta să ai câștig de cauză (prea des) când aveți păreri contradictorii.
• Nici într-un caz nu trebuie lăsate lucrurile nespuse pe motiv că oricum nu se ajunge la  vreo concluzie.
• Certurile nu au sens, astfel, e suficient să argumentăm ideea.
• Prietenia e mai valoroasă decât încăpățânarea, rămâi deci un prieten bun.

( Scris din ambele perspective și  cu dedicație 🙂 )

Comments

comments