De toate, Școală

Prototipul elevului mincinos

“- Doamna, eu nu mi-am putut face fişa de autor că nu am carte de Alecsandri acasă să iau din prefaţă, nu am nici Dicţionarul scriitorilor, şi la mine pe Wikipedia nu apare Vasile Alecsandri!”

Ei? Ce scuză elaborată, nu? Provine de la acelaşi elev de clasa a V-a care îşi uită sistematic acasă caietul cu tema, confundă cărţile între ele, are musafiri până târziu şi astfel, bietul, nu poate nici scrie, nici învăţa. Şi ţi le spune pe toate cu o încredinţare teribilă, cu nişte ochi mari negri, gata să izvorască-n şiroi de lacrimi de nu îl crezi.

Acasă spune altceva: nu are nici teme, nici de învăţat, nu a făcut nimic la oră, iar nota rea e fie din cauza colegilor, fie că are profa (sic!) pică pe el (şi pe familia lui, ca să fie întreg peisajul).

“- Nu vă mint, doamna! Chiar am căutat! Şi m-a ajutat şi mătuşa, dar nici ea nu a găsit!”

Şi lacrimile au izvorât când profa i-a arătat că despre Vasile Alecsandri primul site sugerat de Google e Wikipedia. Lacrimile simbolizau doar că nu mai are nimic de adăugat, nu că ar regreta minciuna sau chiar faptul de a fi prins cu ea.

Sigur că nu e o noutate caietul uitat acasă, sau diversele scuze pentru lipsa lecţiilor. Ce e nou însă e scuza care poate fi demontată cu uşurinţă, lipsa regretului pentru minciuna demonstrată, şi nepăsarea faţă de note – asta deja de la ciclul gimnazial. Nici măcar nu se străduiesc să creeze scenarii mai bune, susţin doar cu tărie ce au spus prima oară, chiar dacă e o minciună evidentă. Nu mă refer la scuzele ocazionale la care apelează majoritatea elevilor, ci la acel mod de abordare a şcolii în particular (al vieţii mai apoi) prin prisma minciunilor, care din cauza amplorii devine îngrijorător.

Cine e responsabil de educaţia elevului mincinos? Cum pot cele câteva ore petrecute la şcoală să îi schimbe perspectiva asupra lucrurilor? Adevărul e că fiecare persoană cu care intră elevul în contact are parte de responsabilitate. Şi chiar dacă nu sunt garanţii, nu trebuie să ne arătam dezamăgirea în faţa acestor situaţii, şi cu atât mai puţin, să renunţăm. De cele mai multe ori minciuna e un strigăt de ajutor, care, auzit  fiind, nu devine şi un mod de viaţă. Sau, cel puţin, eu asta mai cred în momentul de faţă.

Sursa foto, aici.

Comments

comments