Ciudaţii luptători ai vieţii!!!
Sunt puţini aceia care nu trebuie să lupte pentu nimic, de fapt eu nu cunosc pe nimeni scutit de război. Fiecare îşi are “Goliaţii”, “praştiile” şi “pietrele netede” de folosit. Unii luptă cu societatea şi ca trofeu vor să se realizeze: să îşi ia o maşină, un apartament mic, apoi să se insoare, apoi o casă, un loc de muncă mai bun…
Alţii duc alt gen de lupte, dintre cele mai grele, dacă e să îmi dau cu părerea, luptele cu sinele : să fie mai buni, să se vadă mai frumoşi, să se ştie mai isteţi, să se creadă mai curajoşi, mai valoroşi. Mai sunt acele războaie “de independenţă” cum le numesc unii psihologi, ce se poartă cu părinţii de regulă, în adolescenţă: ora de ajuns acasă, timpul de stat la calculator, o nouă culoare la păr, un cercel, piercing, tatuaj… etc.
Fiecare victorie presupune un efort, o startegie de urmat. Aici sunt ciudaţi oamenii! Unii nu premeditează nimic. Lasă tot focul luptei în virtutea momentului, să decurgă de la sine, fără intervenţii Vedem cum se prezintă inamicul. O dăm pe contra-atac! Alţii plănuiesc strategic scenariul marii înfruntări şi la locul faptei uită tot. Orice mic pas înapoi al taberei adverse e considerat atât de important încât se cam termină războiul şi fără victoria compeletă. Ceva, ceva tot a câştigat. Nu mai contabilizează ce putea obţine de ar fi luptat până la capăt. Dar cei mai ciudaţi dintre toţi, sunt vitejii de după război. Şi, după cum zice şi proverbul, nu puţini se arată! Sunt acei luptători care prind aripi când dincolo e înălţat steagul alb. Sau după ce şi-au retras ceilalţi oştile. Atunci când nimeni nu le-ar putea sta împotrivă, au curaj şi înfruntă. Mă tot întreb pe cine?! Sau ce?! Dar ei strigă tare încât ecoul pustiu al vocii lor le poate răsuna drept sunet de victorie. Şi chiar cred că au îvins.
Mai sunt şi aceea care nu sunt ciudaţi! Nici nu îşi subevaluează adversarul, dar nici supraevaluează. Cei care ştiu că un război nu se termină într-o zi, şi dacă un apus de soare nu a adus victoria, e şi mâine o zi! Şi dacă lupta ta e mai lungă, nu înseamnă că eşti un luptător mai slab. Pur şi simplu aşa e, avem poziţii de start diferite.
imi place ideea aia de a pierde sau castiga o lupta, dar razboiul nu e gata inca, cred ca asa e si cu noi, viata e un razboi plin de lupte, unele pot duce la rezultate catastrofale daca sunt pierdute, iar unele pot fi “reluptate”
fain postul asta.
o noua lupta iti reaminteste gustul dulce al victoriei…si atunci,merita sa lupti (acuma depinde normal,gramul de optimism al fiecaruia:P )
iti mai amintesti ca esti si eroul principal si…:-> esti gata de o noua aparitie pe “marile ecrane ale vietii” 😛
cu cat lupta e mai periculoasa, cu atat satisfactia biruintei e mai mare…cu cat lupti mai in linia intai, cu atat descoperi mai multe orizonturi…cu atat esti mai original, nu trebuie sa te iei dupa altii, iti faci propriul atac…e suuper…cred ca oamenii superficiali aleg sa lupte asa mai in dos…unde nu e riscant, unde lupta e mai mult de suprafata…si poate castiga si ei …un nume pe o cruce” eroi necunoscuti”…
erou principal? de mult nu am mai auzit fraza asta, dar cum ar zice cineva, nu toti ne facem astronauti.
Asa e! nu toti ne facem astronauti. Unii devin capitani de nave 😛
Off topic – @Ruben: cand tu ai greseli gramaticale, chiar crezi ca e intelept sa te iei de altii? Intai e bine sa-ti vezi de propria-ti ograda, faci ordine, apoi eventual te poti ocupa de a celorlalti si nu dand cu parul.
@ ema : unde e datul cu parul?
@Adela: “nu toti ne facem astronauti” trebuia sa fie compliment si nu m-am prins eu?
ii o vorba celebra.
Care insinueaza ca celalalt e prost.