Nu ştiu cum, dar mi s-a sălbăticit timpul.

Nu ne mai înţelegem de nici o culoare. Eu îl rog să fie blând, el îmi pendulează asprime, eu îl rog să stea puţin, el ticăie netulburat. Nimic din tot amalgamul cotidian ce mă înfăşoară nu îl mişcă, secundele le măsoară la fel, de mi-e bine, de mi-e greu ori de nu m-am decis cum mi-e. Timpul ăsta…

Era o vreme când credeam că-mi aparţine pe deplin, că eu îl conduc şi el se măsoară în ore,  zile ori săptămâni după bunele mele planificări. Îl organizam şi el se scurgea respectând planificarea. Apoi, am obosit. Orele pe care mi le dădea pentru odihnă erau parcă prea strâmte şi nu-mi ajungeau. Am cerut mai mult, cred că aici ni s-au stricat bunele relaţii, căci vedeţi voi, timpul e fără sentimente. În cele 60 de secunde nu încape nici o milă, bucurie, nelinişte, nici o înţelegere.  Dorinţa mea s-a izbit de minutar fără nici o şansă. Am intrat apoi în defensivă, l-am ignorat şi … am pierdut. Am pierdut mult timp, ireversibil. Credeam că nu mă va mai ajunge, m-am înşelat.

Înfrântă, în luna septembrie înalţ steagul alb şi stau târziu să recuperez. Nu, timpul trecut nu îl pot aduce înapoi. Lucrurile pe care le-am lăsat sub tăcere atunci, da! Şi, uite-aşa, înarmată cu agende, pixuri şi planificări încerc să fac pace. Să îl îmblânzesc iar, să îmi reamintesc ce gust are eficienţa, randamentul. Strategia mea implică pe moment o alarmă ce-mi dă stingerea şi două ce dau deşteptarea în zori. Sper să ajungem în termeni buni în curând.

Comments

comments