… sau cum am fragmentat-o azi pe a mea.

Dimineaţă. Alarma celor două ceasuri sunt de-o părere: gata cu dulcele somn, aşa că-mi adun inima şi pornesc spre noua zi. Copilul cel mic mârâie că-i e somn (încă îi place la grădiniţă, dar ar vrea să mai doarmă un ceas, vai ce bine-o înţeleg!) Acolo, mârâiala se transformă în lacrimi, o las astfel şi-i las o bucată din inima mea. Aş vrea să fiu cu inima împăcată, dar nu pot! Las şi celei mari o bucată să-i fie uşoară ziua, să se facă înţeleasă, să … (of, mamele astea… gândesc prea în detaliu lucrurile simple!)

Pornesc apoi cu resturi spre şcoală şi cum prinţesele nu mai sunt în maşină să-mi dea subiecte de conversaţie,rămasă cu gândurile mele doar, mai trimit o bucată spre el. Şi scriu pe ea mult dor şi vreau a-l şti neajuns de tristeţe.  Respir adânc şi-mi încep fără prea mare tragere de inimă ziua de lucru. Grei paşi până acolo. Pe hol însă un zâmbet de copil, un salut politicos şi clopoţelul mai echilibrează balanţa, în fond îmi iubesc meseria!

E greu să ţi laşi inima pe ici pe colo! Şi nici nu ajută cu nimic faptul că bucăţi din a altora sunt la tine. Fără de ea întreagă suntem mai vulnerabili, mai irascibili, căci nimic nu poate înlocui părţile lipsă. Ah, inima… gândurile, grijile şi bucuriile… Toate încap în ea şi tot nu se umple vreodată. Vorbeşte doar în locul nostru uneori şi ne trădează din prisosul ei. Apoi, se cere să ne luăm iar inima în dinţi şi să înfruntăm adevărul.

Până spre seară mai adun din bucăţi (micuţa a dormit dimineaţa la grădi, R. a fost exemplar de cuminte şi fericită) şi îngrijesc tare rezultatul. Îi ofer un tratament de aer liber şi parc şi aş vrea să am mai multe zile cu inima întreagă; să nu ajung vreodată a fi, vorba ceea, fără inimă.

Comments

comments