(în)SINGUR(are)
Izolare. Pustietate.
Atunci când înțelegi că ai pierdut și ultima luptă (fie și prin neprezentare) și când te doare toată prada de război ce ți se ia. Ai vrea să strigi, dar nu poți. Ai vrea să lupți, dar lupta-i gata. Nu, nu ești viteazul ce după război, proverbial se arată. Ești doar înfrântul care la început nu a știut exact care e miza. Căci, vai, de-ai fi știut, cum ai mai fi luptat!!! Și zi și noapte și n-ai fi zis că e greu! Ți-ai fi îngrădit tot prezentul, tot urgentul…. Sunt unele lucruri pe care pur și simplu nu le poți pierde. Sunt unii oameni care efectiv nu pot fi înlocuiți în viața ta fără să simți intens și aprig. Nu oamenii aceia mulți, ci aceia care plecând te lasă făr de proptă în vremuri grele. Cât de valoroși sunt cei care au ceva de dat! Cât de rar se-arată … Dar, desigur, nu ceri tu prea mult! Ești atât de tare, mai mereu, de susții aproape o lume întreagă-n spate, ca Atlas. Dar mai ai și momente în care mâna îți tremură. Ce bine de cei ce în acele momente nu cad! Cât de confortabil e să-ți permiți luxul de a nu fi mereu tare.
Iar însingurarea e partea opusă a prieteniei, e victima luptei pe care n-am avut timp s-o lupt…
singuratatea e un privilegiu, nu o plaga. singuratatea nu este rezultatul infrangerii, rezultatul infrangerii este popularea cu necunoscuti, rezultatul infrangerii ii zugrumarea interiorului pentru integrare, pentru apartententa. Victoria, e putererea de a-ti duce singuratatea
Departe de a a fi un privilegiu … Înca de la inceput, Cineva mai intelept decat noi toti a spus ca ”nu e bine… ” Asa ca, singuratatea e o intamplare care ne surprinde uneori, e rezultatul unor lupte în care uitam sa luptam. N-o ridica la rang de virtute!