Eu sunt un substantiv propriu de genul feminin, numărul singular. Bine, sunt şi un pronume atunci când în locul numelui meu cu iz floral folosesc acest clişeic termen,eu,(patru sunete redate grafic prin trei litere). Pronumele îmi înlocuieşte doar numele când vreau să-mi accentuez în vreun enunţ persoana. Persoana întâi, desigur, se poate oare altfel? (Iar pentru cei ce mă suspectează de vreo formă de orgoliu am o știre gramaticală, e aceeași persoană și când voi vorbiți despre sine, cândva suntem cu toții la persoana întâi, oare cât de des?! ) Și sunt un substantiv simplu deși am încercat să mă complic și am adunat lângă numele meu alte substantive, singulare și ele, doar doar om alcătui o locuțiune. Prea greu însă! Pentru a ne constitui într-una ar trebui să ne pierdem cu totul înțelesul inițial, cine ar fi dispus? Făceam adesea caz și de de număr, e singular, desigur. Cum altfel decât singular ar putea sta omul în fața zilelor ?! Important e să rămânem întregi în urma tuturor declinărilor, nu să fim mulți ci să fim valoroși. Și apoi, ca orice substantiv am diverse funcții (sintactice). Stau uneori în Nominativ și sunt autor, apoi obosită, mă mut în Acuzativ. Devin complement ( cel mai nedrept îmi pare când ajung indirect și nu mai pot face nimic împotriva prepoziției ce mă leagă de verb). Apoi vine Genitivul și mai dobândesc câte ceva fiind atribut substantival genitival. Dativul mă trece iarăși pe complemet indirect și așa îmi dobândesc responsabilitățile. Relația cu fetițele mele mă ține într-un Vocativ continuu. Fără întrebări, fără funcții (sintactice) pentru ele, eu ca substantiv nu am nume de floare (decât în joacă). Ele mă strigă cu un substantiv comun care devine magic pe buzele lor.

Comments

comments