Loc de încurajări
Credeați că nevoia de încurajări este un apanaj exclusiv al celor slabi sau nesiguri? Că de laude au nevoie doar cei care sunt la început de drum? Poate că pentru ei or fi însemnând mai mult decât pentru restul, dar fiecare este zidit de vorbele bune, chiar dacă unii nu vor recunoaște asta în ruptul capului. Și în fond, eroilor li se zidesc statui, nu celor ce au încercat și ei, și au reușit pe jumătate.
Mă întreb, de ce e așa de greu să spunem vorbe de bine? De ce le găsim cu atâta dificultate în registrul sufletului nostru? Unele, pe care chiar le credem, sunt atât de greu de rostit …
Unii se pretind preocupați de imaginea de sine a celor ce le merită, și nu i-ar lăuda ca vezi Doamne, nu cumva să se îngâmfe. Căci se știe doar, mândria merge înaintea căderii. Serios?! Motivul tăcerii este altruismul? O preocupare pentru binele mai mare al celui ce a realizat ceva? Scuza aceasta ține așa de puțin, că nici nu merită dezbătută. Ca observație, oare când va greși vom avea teama să nu-l dărâmăm de tot, sau atunci îi vom spune clar, să se învețe minte?!
Alte motive converg direct din identitatea nesigură a celui ce ar trebui să le rostească, și apare teamă că o laudă adresată altuia e o pată pentru el/ea. Intervine aici sentimentul fragil al stimei de sine raportat doar la ceilalți, acei oameni mici, despre care mai scriam pe blog, care se văd mari doar comparându-se cu ceilalți. Hm… Fragile persoane. Atât de delicat de mânuit, că mănușile sunt imperios necesare. Astfel a încuraja pe alții e o imposibilitate, deoarece toate vorbele ar trebui să îi crească pe ei.
Majoritatea motivelor pentru care ne zgârcim la a rosti aprecieri sunt date de comoditate. Ne e mai simplu să tăceam. În fond poate îi apreciază alții, sau poate știu și singuri că au realizat ceva valoros. Comoditatea acesta care ne închide într-o cutie de sticlă din care devenim spectatori la viața noastră, și comentatori la a celorlalți.
Proverbul biblic este real: “Un cuvânt spus la vremea potrivita, este ca niște mere de aur într-un coșuleț de argint”. În cele din urmă, fiecare are nevoie de aprecieri din când în când și nu ne costă nimic să le oferim. Nu e de datoria noastră să realizăm prognoze despre ce impact vor avea acestea. Ce ne costă o apreciere? Ce-ar fi să începem s-o oferim?! Mai ales, dacă vreodată am fost ajutați de aprecierile primite.
Este loc de încurajări. Și cei mai tari au nevoie din când în când de vorbe bune. Rostește-le!
Foarte bun articolul! 🙂 Ai atins niste adevaruri cu privire la incurajare, in legatura cu care de mult timp aveam intrebari. În special ma miram cum de poate cineva sa evite sa incurajeze pe altcineva pe motiv ca i-ar scadea lui ‘statutul’, vezi Doamne… Cand din contra, atunci cand incurajam sau apreciem pe altii, crestem în ochii lor fiindca le aratam ca ne pasa. Asa ca postarea ta e, cred, e foarte utila! 😉
Uite, la asta nu m-am gândit … ca a incuraja iți zidește imaginea; ai dreptate Robert. De fapt, orice dovadă de altruism, orice gest sau vorbă rostită spune mult despre cel ce-a emis-o. 🙂
Reblogged this on I ♥ WISDOM.
Nu cred neapărat că din comoditate nu ştim să apreciem eforturile sau reuşitele celorlalţi. Mai degrabă, ar fi faptul că ne dorim şi noi să fim foarte buni în ceea ce facem şi oarecum a-l lăuda pe celălalt ne pune pe noi într-o lumină mai inferioară, cel puţin din punctul nostru de vedere. Realitatea, evident, e cu totul alta. E o chestie de percepţie. Şi lucruri de genul acesta ne împiedică să îi zidim pe ceilalţi şi, în final, să îi binecuvântăm.
Ce să spun, Superman?! …. Dorința de a fi bun în ce faci e nobilă, lăudabilă, dar nu e un impediment în a spune de bine despre alții. Cel puțin nu în optica mea.
Pentru că, vezi tu, fiecare e mai bun raportat la el însuși. Mi se pare clasic modul în care părinții își măsoară copiii, însemnându-le înălțimea pe tocul ușii,fiecare e măsurat în același loc, și doar așa se poate constata dacă mai crescut au ba.