Amalgam

Loc de încurajări

Credeați că nevoia de încurajări este un apanaj exclusiv al celor slabi sau nesiguri? Că de laude au nevoie doar cei care sunt la început de drum? Poate că pentru ei or fi însemnând mai mult decât pentru restul, dar fiecare este zidit de vorbele bune, chiar dacă unii nu vor recunoaște asta în ruptul capului. Și în fond, eroilor li se zidesc statui, nu celor ce au încercat și ei, și au reușit pe jumătate.

Mă întreb, de ce e așa de greu să spunem vorbe de bine? De ce le găsim cu atâta dificultate în registrul sufletului nostru? Unele, pe care chiar le credem, sunt atât de greu de rostit …

Unii se pretind  preocupați de imaginea de sine a celor ce le merită, și nu i-ar lăuda ca vezi Doamne, nu cumva să se îngâmfe. Căci se știe doar, mândria merge înaintea căderii. Serios?! Motivul tăcerii este altruismul? O preocupare pentru binele mai mare al celui ce a realizat ceva? Scuza aceasta ține așa de puțin, că nici nu merită dezbătută. Ca observație, oare când va greși vom avea teama să nu-l dărâmăm de tot, sau atunci îi vom spune clar, să se învețe minte?!

Alte motive converg direct din identitatea nesigură a celui ce ar trebui să le rostească, și apare teamă că o laudă adresată altuia e o pată pentru el/ea. Intervine aici sentimentul fragil al stimei de sine raportat doar la ceilalți, acei oameni mici, despre care mai scriam pe blog, care se văd mari doar comparându-se cu ceilalți. Hm… Fragile persoane. Atât de delicat de mânuit, că mănușile sunt imperios necesare. Astfel a încuraja pe alții e o imposibilitate, deoarece toate vorbele ar trebui să îi crească pe ei.

Majoritatea motivelor pentru care ne zgârcim la a rosti aprecieri sunt date de comoditate. Ne e mai simplu să tăceam. În fond poate îi apreciază alții, sau poate știu și singuri că au realizat ceva valoros. Comoditatea acesta care ne închide într-o cutie de sticlă din care devenim spectatori la viața noastră, și comentatori la a celorlalți.

Proverbul biblic este real: “Un cuvânt spus la vremea potrivita, este ca niște mere de aur într-un coșuleț de argint”. În cele din urmă, fiecare are nevoie de aprecieri din când în când și nu ne costă nimic să le oferim. Nu e de datoria noastră să realizăm prognoze despre ce impact vor avea acestea. Ce ne costă o apreciere? Ce-ar fi să începem s-o oferim?! Mai ales, dacă vreodată am fost ajutați de aprecierile primite.

Este loc de încurajări. Și cei mai tari au nevoie din când în când de vorbe bune. Rostește-le!

Comments

comments