Nu te mai minți!
De cele mai multe ori sfârșim a ne spune nouă înșine minciuni, fie din obișnuință, fie ca surogat pentru adevăr, din înțelegerea faptului că acele lucruri ne sunt necesare lucruri pe care nu le avem sau trebuie sa luăm decizii și tot le amânăm.
Știm bunăoară că nu e bine locul în care ne aflăm, că batem pasul pe loc de o bună bucată de vreme, și spunem “Vreau să schimb ceva!” Chiar vrei? Sau decretăm în urma vreunei neînțelegeri, nu e vina mea. Oare? Nici măcar puțin? O altă minciună prin care ne scuzăm în fața eșecului e că am făcut tot ce am putut.
Alteori ne situăm la cealaltă extremă, când ne mințim pe noi înșine într-un mod negativ, defensiv: e numai vina mea, nu voi reuși, nu pot…. Lucruri bazate pe câte-o slăbiciune, și care repetate vor ajunge a fi adevărate piedici pentru orice înaintare.
Cele mai grave si cele mai triste dintre minciuni sunt cele pe care ni le spunem nouă! Ele ne afectează mai mult decât rănile pe care ni le fac alții. Aceasta e poate prima schimbare pe care e dator oricine s-o facă.
Contradicția însă apare tot aici: uneori ne dorim schimbări până ni se întâmplă. Că dorim adevărul până-l auzim. E greu să ne desprindem de lucrurile pe care le știm într-un anume fel. În momentul în care siguranța cotidianului se clatină, nesiguranța ne face să ne încleștăm mânile în prezentul așa cum îl știm. Fie el rău, dar măcar îl cunoaștem. Dar schimbând ce a pe ici pe colo, unde vom ajunge?
Nu sunt certitudini, prea puține garanții. Schimbarea nu e confortabilă. Ne face vulnerabili. Dar e modalitatea de a înainta. Singura. Dar neaparat să fie secondată de adevărul despre noi, care poate fi dureros sau cel puțin greu de acceptat. Dar așa se începe!