Oameni cu grade … de comparaţie
… inspirat dintr-un caz real…
Sau persoane ce se definesc doar relaţionat la alţii. Şi analizează: gradul pozitiv frumos, fericit sau realizat … nu ţine. Trăiesc la comparativ. E jale mare dacă în analiza minuţioasă a celor din jur ei se află la comparativ de inferioritate. La o adică de ce tocmai ei să fie mai puţin frumoşi, fericiţi sau realizaţi. Comparativul de egalitate parcă le-ar mai aduce inima la loc. La fel de (frumos, fericit, realizat) mai merge. Dar pentru împlinirea lor personală, au nevoie de etapa următoare, comparativ de superioritate. Şi când ei sunt mai frumoşi, fericiţi, realizaţi decât tine, felicitări, te-ai ales cu “prieteni”. Ce fel de prieteni? Ideali, cât timp se văd undeva deasupra ta. Să nu încerci însă să ieşi de sub supremaţia lor! Nu îţi vor deveni duşmani dacă o faci, doar concurenţi până în opinia lor se va restabili echilibrul superiorităţii lor. Însă ţinta finală a existenţei lor, minuscule, de frustraţi cum îi numeşte pe bună dreptate R. , este să ajungă la superlativ, relativ sau absolut. Cumva să fie cei mai frumoşi, fericiţi, realizaţi, sau chiar extraordinar, nemaipomenit de frumoşi… Singurul lucru pe care îl aşteptau de la viaţă era să se simtă superiori celorlalţi.
Staţi liniştiţi! Aceste grade ale lor, nu prea au mare lucru în comun cu realitatea! Sunt parte a universului lor, a sentimentelor lor, şi cam atât! Unii reuşesc odată cu trecerea anilor să îşi depăşească frustrările şi să nu mai aibă nevoie pentru propia valoare să îi catalogheze pe toţi ceilaţi drept fiinţe inferioare. Din păcate nu toţi. Şi cei ce nu reuşesc intra într-un univers atât de strâmt că nu pot concepe că ar fi cineva care să fie indiferent faţă de persoana lor. Ori adulaţie, ori duşmănie extremă. Dar indiferenţă ?! La gradele lor?!
Dacă cunoaşteţi vreo concretizare a acestei categorii, zâmbiţi-le frumos când îi întâlniţi! Îi faceţi fericiţi, pentru că ei nu conştientizează că sunt animaţi de comparaţii nesfârşite! Când vor avea curaj să admită acest adevăr, vor fi la un pas distanţă de părăsirea tagmei. Până atunci, sunt ferm convinşi că articolul acesta e despre alţii, “prietenii” lor inferiori. Lor, tot respectul! Sunt…. “gradaţi”!
da, majoritatea oamenilor isi traiesc viata intr-o balanta in care se pun pe ei si pe ceilalti, si tot efortul merge inpsre a fi mai “grei”
sa traiasca din partea mea
uneori este nevoie de un anumit grad de concurenta, conteaza ca acea concurenta sa nu te domine, mai bine sa fii relaxat decat stresat nu? 🙂
nu poti decat sa iti fie mila de ei si sa le arunci un banut in cutia lor cu minciuni si iluzi. doar au ajuns sa-si puna (singuri) eticheta de “cine sunt eu”…dar intr-un fel sunt limitati si nu vor sa accepte asta si uite asa se ridica singuri in slavi..si mare le va fi caderea. se va auzi bubuitura si atunci se va vedea starea lor de fustrati…ca doar asta sunt.
Pe mine ma lasa rece astfel de persoane (vroiam sa spun alta expresie, dar nu vreau sa fiu vulgara). Iar daca se intampla sa am tangente cu ele, e de scurta durata pentru ca au magnet cu polarizare inversa, nu te atrag, ci te indeparteaza; nu vrei sa fii in preajma lor.
Stii Ema, uneori resortul ce ii pune in miscare e greu de sesizat mai ales daca vorbim despre oameni cu un oare care grad de inteligenta. asa ca te pot pacali, pe termen… limitat in timp oricum. 🙂
Andrei si ai dreptate si nu!Competitia e buna in cadru organizat, cu regulament dinainte stabilit, ca mod de relatie in schimb e daunatoarea rau! 🙂
Eu ma autoanalizez si realizez ca sunt perfect! 🙂
Deci ce-mi place. dintre toate categorizarile astea: (oameni de plastelina, de gheata etc) nimeni nu se simte.
Tot altii is asa :))
Doar perfect Cllod? Se poate si mai mult ca perfect, oh da! Asta e un timp nu un grad 😛
Cei ce s-au simtit mi-au comentat pe mess, Adela. Da stii tu ca e mai usor sa includem pe altii in categorii decat pe noi insine 😛