Înainte există o luptă, apoi avem învingători sau învinşi, depinde de cum s-a prezentat fiecare. Mai întâi e problema, apoi vine rezolvarea, se începe cu riscul, apoi urmează câştigul. Aşa e ordonată viaţa, ne place sau nu. Ca să putem coborî trebuie să urcăm mai întâi, ca să putem râde e necesar să ştim sta şi serioşi, sau chiar vărsa câte-o lacrimă. Mai întâi e gândul, apoi fapta, întâi singurătatea apoi prietenia.

Laurii nu se împart în mod egal, pe grupe căci eroismul e o chestiune individuală. Desigur, colectivitatea îşi pune amprenta asupra ta: eşti într-un fel şi suma relaţiilor tale, sau altfel spus relaţiile tale sunt suma ta… în fine! Ideea este că deşi grupul căruia aparţii are un rol important în tot ce te defineşte, individualitatea ta primează.

Şi în tine ca individ se investeşte. Unii oferă timp, alţii cunoştinţe, unii creează experienţe. Dar să nu uităm că mereu cea mai mare investiţie trebuie să îţi aparţină. Nu te aştepta ca alţii să rişte mai mult decât eşti dispus tu să rişti, nu te aştepta ca alţii să sacrifice de dragul tău mai mult decât o faci tu. Nu sunt legitime aşteptările de acest fel, şi în cele din urmă se dovedesc a fi dezamăgiri. Chiar dacă ceilalţi definesc poteca, pasul trebuie să îl faci tu, chiar dacă alţii aleg itinerarul, tu stabileşti destinaţia. Şi ca să ajungi undeva trebuie să porneşti la drum şi să ştii unde mergi.

Şi apoi vor apărea şi obstacolele, greutăţile, neînţelesul. Iar când va fi necesar să îşi assume cineva riscul, nu uita că eşti pe drumul tău, spre destinaţia ta. Nu te ascunde între ceilalţi. Mulţimea e un personaj colectiv fără prea mare relevanţă în astfel de situaţii. Riscă! Visează! Crede! Mergi mai departe! Cum spuneam, în unele lucruri, cele mai importante, eşti pe cont propriu!

Comments

comments