Aveam eu de mică o fobie față de tunete și fulgere. Nu mi-a trecut. S-a mai ameliorat ușor, dar există încă. Astfel, furtuna de adineauri mi-a trezit amintiri din copilărie, de prin vacanțe lungi de vară petrecute la aer curat, la bunica mea în sat. Pe-atunci când ploua, copiii adăpostiți la umbra vreunui pom (câtă imprudență, spun azi! ) povesteau întâmplări terifiante de prin alte furtuni, despre alte tunete și alte fulgere. Desigur cei mari, care aveau mai multă dreptate decât bunica, după cum eram convinsă atunci, fabulau liniștiți animați și de spaima din ochii noștri, de nu ne ne-am mai fi dat duși acasă pentru lumea toată. Am auzit multe superstiții despre furtuni, și nu le-am crezut. Mi-au rămas însă în minte și-mi trec pasager prin gând deseori, când plouă.

– Raissa, tună, hai să te îmbrățișeze mama!

– Nu, mulțumesc mami, nu mi-e frică. Vreau să privesc afară!

… Ce bine de ea…. Dar ploaia mea trece, la fel de neașteptat cum a venit. În urma norilor se-așterne senin de-albastru, ca ochii mei. Și-atunci, nu mai spun nimănui că pentr-o clipă, tunetul a avut în mine un ecou de frică.

Comments

comments