De toate

Poveste de mai

Mai era tânăr. Mirosea atunci a a vise de petale întârziate prin pomii oraşului, amestecate cu gânduri nesfârşite. Mai era şi ea, şi-n acel Mai tot albastrul cerului îl ţinea egoist în ochii-i. Ba nu! Lui i-ar fi dat! Cât ar fi vrut el, ca să poată zbura până la ea, căci între ei erau şapte mări şi şapte ţări. Dar, vezi tu, aripile nu sunt niciodată albastre, aşa că el, mai trebui să aştepte un pic sub geamul ei. Şi mai erau greierii care le ştiau melodia. Îl auziseră pe el cum o fredonase plecând deunăzi. Seară de seară apoi, conştiincioşi, îi cântau fetei serenada fără versuri, până când ea-i crezu. Şi cum el mai era şi poet, iar luna Mai atât de frumoasă, s-au aşezat atunci alături să ţeasă rime. Aşa voiau să-şi spună povestea: cu multe metafore şi melodioasă ca un cântec. Ochii lui erau negri şi adânci. Periculos de frumoşi şi de sinceri, iar ea i-a iubit din prima.  Au început deci  cu versul lui, apoi versul ei, şi la versul lor deja aveau o strofă. Şi pentru că n-au terminat, de spus în cuvinte ce le trăda privirea, au rămas aşa, senini şi decişi să-şi scrie povestea. Şi o scriu şi azi, şi e mai frumoasă ca oricând, căci povestea lor e o poveste de mai, iar în mai tortul e şi mai frumos a de obicei!

Comments

comments