Povestea Iepurelui fără oglindă
– Ce bine că mi-a rămas umbra…. Așa când bate soarele îmi amintesc cum arat, că de când mi-am pierdut oglinda nu mai știu nimic despre mine.
Așa ofta trist Iepurele sălbatic, care, mai fricos ca oricând se ascundea din drumul oricărei vietăți. Dacă nu știa cum arată, de unde să știe cum să se apere?! Iar pădurea era un loc tare periculos, mai ales pentru un animal… Și aici gândurile Iepurelui sălbatic se opriră. Căci nu mai știa exact cum era el, uneori umbra îl arăta așa de lung că-i venea s-o ia la fugă, alteori atât de mic de-i era milă.
Mai deunăzi se împrieteni cu furnica și-i deprinse obiceiurile. Strângea alimente, încercase de câteva ori să transporte și el semințe în cămările lor subterane, dar de fiecare dată avusese dificultăți la intrarea în mușuroi. Pur și simplu nu reușea. Până când Furnica îi spuse:
– Iepure, tu nu vei încăpea niciodată în mușuroiul nostru pentru că tu ești altfel! Poți să stai cu noi, poți să te joci cu noi sau să aduni hrana ca noi, aceste lucruri însă nu te vor face furnică….
– Dar, mi-am pierdut oglinda, și nu mai știu cine sunt ….
– Eu nu pot să îți spun cine ești, Iepure! Pot însă să te asigur că nu ești furnică, indiferent cât timp ai petrece cu noi.
Și așa, Iepurele ajunsese în spatele unei scorburi. Ce aștepta? Să apară soarele, să-și mai vadă umbra, doar-doar și-o aminti cine e. Să-ntâlnească pe cineva asemeni lui, să schimbe o vorbă, să nu mai stea singur… Să se găsească, asta-și dorea cel mai mult. Și-i tremura blănița de teamă că va rămâne doar cu întrebările de acum. Un fâlfâit de aripi anunță companie pe creanga de sus:
– De ce nu țopăi, Iepure? îl întâmpină înaripata.
– Cum să țopăi.. eu sunt trist. Am uitat cine eram și nimeni nu mă ajută să-mi reamintesc…Tu cum îți amintești cine ești?
– Dimineața îmi întind larg aripile și mă las să plutesc în văzduh. E minunat să zbori, să fii mai ușor ca aerul, să te odihnești printre nori și să te răsfețe albastrul nesfârșit. Eu am aripi, eu am zborul… nu voi uita în veci ce sunt, îl asigură Ciocănitoarea.
– Poate că și eu am aripi…. uite, îmi atârnă ceva lung la cap, poate sunt o pasăre și am nevoie de zbor să-mi amintesc tot. Ajută-mă să plutesc, vin acum pe creangă lângă tine.
Și dintr-un salt, Iepurele sălbatic fuse pe creangă. Apoi, încercând să zboare, căzu grămadă și se lovi atât de tare, că înțelesese de unul singur că nu, nu e pasăre. Și urechile nu, nu sunt aripi, deși sunt lungi și atârnă aparent fără rost. Apoi se împrieteni cu un arici. Se jucau împreună atât de bine încât Iepurele nostru era convins că e și el un țepos. Dar într-o zi, se înțepă atât de tare în joaca cu prietenul lui, și căutându-și propriile ace văzu că nu are nici unul. Și-a dat pe loc seama că el nu este arici.
I se făcu sete. La izvor, plecându-se să bea, văzu ceva ca o amintire. Era fața lui…. Era el, oglindit în cercul valurilor. Fusese acolo întotdeauna. El, Iepurele se regăsise în oglinda apei de izvor. Și a înțeles că, nu te poți găsi niciodată în alții. Pentru a ști cine ești, trebuie să te vezi în oglindă. Că izvorul e oglinda pe care nu ai cum s-o pierzi, și e bine să te oglindești în el zi de zi. Cu ceilalți poți să semeni în unele detalii, poți să te împrietenești, dar tu rămâi mereu cine ești, adică unic și special.
Și în timp ce ronțăia voios un morcov, se duse să se joace iar cu Furnica, Ciocănitoarea și Ariciul. Căci ei erau prietenii lui, iar el, Iepurele avea de-acum o oglindă pe care n-o mai poate pierde. Avea un izvor care-i arăta mereu cine este. Se plecă să culeagă o grăunță pentru Furnică.
– Ei, uite-mi și umbra! Dar și-n lipsa ei, eu tot Iepure sălbatic sunt. M-am oglindit adineauri în izvor.
***
Imagina este preluată de aici