Îmi place să le ajut pe fetiţele mele să facă puzzle. Atâtea piese, care răsfirate pe covor pentru început par fără prea mare importanţă: bucăţi de carton colorat fără noimă, de unele singure nu spun nimic. Pe măsură ce întregul prinde contur, se vede clar că niciuna nu e la voia întâmplării, nici nu poate lipsi fără a fi observată fără a fi afectat întregul.

Metaforic vorbind, prezentul e format din piese de puzzle şi fiecare are ce îşi construieşte. Lăsate risipite aiurea, prezentul nu are sens. Dar puzzle-ul nostru e viu şi uneori trebuie să depunem eforturi susţinute pentru a găsi piesa lipsă, pentru a potrivi vreuna în imaginea de ansamblu. De o importanţă diferită, unele bucăţi sunt vitale.  Ele constituie  podul nostru pentru mai târziu, pentru mai bine, pentru acei „noi” care suntem sortiţi a fi. Fără stabilitatea fiecărei piese, e greu să ajungem unde ţintim. De ce suntem atât de dependenţi unii de alţii?! De ce nu e suficient cât vedem fără eforturi prea mari. Adevărat, bucuria finală e direct proporţională cu dificultatea întregului. Şi totuşi, uneori suntem în pericol să construim puzzle-ul de azi cu piesele bine ştiute de ieri. Nu-i aşa că e mai simplu să faci pentru a doua oară aceeaşi imagine? Nu mai greşeşti, ştii exact unde se potriveşte fiecare… Dar, nu se poate. Puzzle-ul de azi, se construieşte din piese noi, pe care chiar dacă le-ai mai întâlnit, de data asta se potrivesc altfel.

Construim fiecare câte un puzzle… Numărul de piese e după puterile noastre; scrie pe cutie : “se recomandă între … şi … ani”. Momentan, le adun pe ale mele, apoi voi alege colţurile. Eu, spre diferenţă de fetiţa mea, construiesc după imagine. Ea se orientează după formă; ce ştie ea?! Culoarea spune tot!

Comments

comments