Să-nvățăm de la copii!
– Oare Dumnezeu a mers la școală?
– Sigur că da! Când era mic!
Din camera de alături aud această discuție între fetele mele, două în două feluri: cea mare, silitoare, conștiincioasă, cea mică iubitoare mai degrabă de joacă și timp liber.
– Cine era mic? intervin în discuția lor teologică.
– Dumnezeu, adică Fiul Lui, mă lămurește Raissa.
– Sigur scria frumos, își explică mezina întrebarea inițială.
Eram gata să le explic cum stă situația, când am înțeles că prea des în loc să învățăm de la copii, le mai ciuntim câte puțin din imaginație, aducem în locul ei raționalul. Dorim să-i facem adulți prea devreme. Îi învățăm economie în momentul în care abia își descoperă pasiunile. Le spunem, Cum să devii pictor? Nu, nu, pianist nu e o profesie de viitor. Avocații câștigă mai bine.
Și în loc de vise le dăm realități de care oricum se vor lovi crescând. Copilăria, joaca, vremea lipsită de griji durează și așa prea puțin. Datorită tehnologiei, și nu numai, copiii de azi vor deveni adolescenți mult prea devreme.
Am fi mult mai câștigați dacă i-am asculta; s-ar rupe puțin rutina noastră logică. Ar fi mult mai fericiți dacă le-am permite să viseze fără a încerca să le cerem să compenseze minusurile noastre personale. Să le dăm voie să fie ei, indiferent cât de diferiți ar fi față de așteptările noastre.
În două subiecte controversate referitor la educația copiilor am procedat diferit. Dacă despre Moș Crăciun nu le-am spus nici că există, nici că nu, le-am lăsat pe ele să decidă (și o vreme erau sigure că există, apoi au început să sesizeze diferențe între diferiții musafiri ai serbărilor, au înțeles singure că nu există) pe Zâna Măseluță am declarat-o din start un mit. Nu, Natalia! Nu există! Nu are sens să ascunzi dințișorul.
– Bine, mama. Știu că așa crezi tu. Dar hai să încercăm, să fim siguri!
” sa fim siguri ” :)) like that.
Un adevăr acceptat este cel verificat! 🙂