Te rog, taci!
Nu toți cei ce vorbesc au ceva de spus.
De pe platforma lui, fiecare se crede orator. De la postări, butoanele de share pe social media, diferite de contexte cu/ fără microfon, ți-e dat să auzi/vezi tot felul de grozăvii. Unele de conținut, altele de exprimare, ori, prea des de ambele.
Nu ar trebui toți să aibă răgaz să spună ce cred. Simplu, unii nu știu nici ei ce li se întâmplă. Trăiesc în frustrarea neînțelesului și caută să-și explice lor ce nu e bine. Sigur că vor găsi vinovați! Pe alții! Cu cât mai supărați devin, cu atât crește vina bieților pe seama cărora iși varsă năduful. Răii! Cum sabotează ei bunele intenții ale veșnic neînțeleșilor, bine intenționați care au mereu nevoie de scuze…
Unii nu ar trebui să vorbească! Prea des nu știu să se exprime în propria limbă: greșeli de acord, de scriere… De ce să fie lăsați să exprime idei? A vorbi / scrie e o onoare. Implică o responsabilitate față de cel care te aude / citește. Oamenii necalificați nu pot face altceva decât promova mediocritate! Și asta prin discursuri anemice, citate preluate, la care se atașează o imagine…De când cu Facebook, toți sunt scriitori, critici, psihologi ori mai știi ce ramură vestită….
Cei care în școala vieții rămân corigenți, falimentează cam orice domeniu le cade pe mână, și uită că au căzut la materii importante: bunătate, autenticitate, curaj… Își construiesc apoi explicații care să le mențină imaginea. Ei nu ar trebui să vorbească.
Cei care au pierdut simțul realității, nu ar trebui să dea lecții. Ar trebui să efectueze calcule simple, să rezolve probleme, să analizeze și să mai scape de restanțe. Să regăsească valorile pierdute. Să-și deschidă ochii și să vadă. Oh, să vadă, sau… SĂ TACĂ! De teama penibilului dacă nu din alte pricini…
Sursa foto, aici.