Da el, prietenul copilăriei mele; montat de comunişti în curtea cealaltă(n-am înţeles niciodată de ce noi eram privaţi de piese de agrement… tot ce se aducea, carusel, topogan, hilintă, roată, se monta dincolo, iar copii de acolo mereu făceau pe şefii tu nu eşti de la noi din curte, stai la coadă!)Îmi amintesc urcatul până sus, ce multe îmi păreau treptele, apoi alunecatul, o secundă şi eram jos. Şi alt rând, alte înghionteli, alţi şmecheri ajungeau sus , pe nedrept primii. La coborâre era la fel pentru toţi, singura surpriză o puteai avea de la cel ce aluneca după tine, şi pornea prea repede. Farmecul acestei ” jucării” te prinde întratât încât îl improvizezi peste tot: de la salteaua de la pat, acasă în lipsa părinţilor la paiele aduse şi aranjate frumos de bunicul pentru a forma o căpiţă, fascinaţia alunecării te face să vrei senzaţia la nesfârşit.

Eu cred că viaţa toată e ca un topogan, sau e formată din mai multe topogane pe care urcăm spre a aluneca ca într-o joacă de copii. Depinde pe ce urci, când vine momentul să aluneci, o faci până jos. Mulţi se miră unde au ajuns în coborâre, uitând că de fapt singuri au urcat treptele până sus, că atunci când vine vremea culesului nu mai poţi decide ce să iei din ţarină. Semănatul s-a făcut cu ceva timp în urmă. Unii, mai şmecheri cred că ei se pot opri din alunecat, că pot merge până în punctul în care ei vor apoi să pună punct.Şi când colo, surprize-surprize, se pare că e sens unic şi pe topogan, şi regula se aplică până la capăt: pe o parte urci, pe cealaltă cobori. Labirintic sau linear, cu pantă sau fără, lung, mediu sau scurt, indiferent cum e, aluneci. Aşa că părerea mea e: mai bine fii foarte atent pe scări urci, de sus e mai greu să o iei pe altă direcţie decât în jos, prin alunecare. Şi încă ceva: când te dai, nu ai cm să faci o pauză de cafea la mijloc, nu sunt staţii intermediare nici răgaz pentru fotografii. Mai vine cineva o tură?

Comments

comments