Cel mai greu e când fetița mea e tristă, și eu nu am cum să șterg asta! E, poate, cea mai mare durere a unui părinte, când încep să-i doară lucruri pe care nu le pot alina… Când îmbrățișarea care-i era tot până nu demult, nu mai acoperă sfera ei de trăiri. Când vorba mea de încurajare este întâmpinată cu normal să îmi spui asta. Ești mama mea, și orice mamă își iubește și încurajează copilul.

O văd înălțându-se, mi-ajunge deja până la bărbie. O aud diversificând temerile și bucuriile, chiar azi îmi sugera să scriu despre teama de viitor. Am întrebat-o de ce, și mi-a răspuns că de cele mai multe ori ne temem fără rost. Mi-e dragă logica ei, și mă-ncearcă sentimente de recunoștință la adresa cerului pentru onoarea de a crește un asemenea copil. Și totuși, uneori e tristă și mă lovesc de neputința de a schimba lucrurile din jurul ei, de incapacitatea de a o feri de durere.

Problemele ei cele mai mari țin de relaționare. Într-o clasă de băieți, cu care se înțelege chiar bine, mai are doar încă patru colege. E greu deci să lege relații de prietenie, mai ales că unele se cunosc de la grădiniță, și mai ales că ea mai are și idei de șefă. Și nu doar ea… Iar între personalități similare e greu de stabilit prietenii. Iar ea tânjește să aibă o prietenă, sau cum spune ea, cineva care s-o înțeleagă așa cum e.

Nu pot să fiu cu ea la școală și să-i spun când să ia un lucru în glumă și când să îl ia în serios, iar ea încă nu face diferența… Nu știe să distingă între greșeală și răutate, atunci când ceva o supără. Încerc să o învăț să fie demnă, să țină fruntea sus și să nu cerșească. Nici măcar atenție. Mai ales prietenie…

Azi și-a așteptat două colege care i-au promis că vin la ea, și nu au venit. Mi s-a rupt sufletul văzând cum încearcă să ascundă lacrimile, când am văzut că o doare. Am strâns-o în brațe și i-am simțit inima bătând așa de trist… Am acoperit-o cu dragostea mea, și mă tem că într-o zi asta nu va mai ajunge…

Comments

comments