Vechime, 13 ani
Mâine se vor împlini 13 ani de când sunt părinte cu acte-n regulă, vorba aceea. Au fost ani plini, cei mai frumoși, și, deloc cei mai simpli.
Istoric.
Erau amestecate sentimentele de acum 13 ani. Cu o zi înainte de a merge la maternitate pentru a aduce pe lume prima prințesă (39 de săptămâni, naștere provocată, copil mare) se amestecau teama cu bucuria și nerăbdarea.
Atunci credeam că știu. Că am citit suficient, că am văzut exemple de bună practică precum și modele pe care nu le-aș urma vreodată. Că voi fi părintele exemplar și voi crește copilul model. Că nu voi repeta greșelile altora. Așa credeam atunci.
13 ani mai târziu, înțeleg că atunci nu știam mai nimic. A trebuit să-nvăț de la un copil care a sfidat mai toți parametrii din cărți: a umblat foarte repede, a vorbit prea târziu – la acest capitol încă recuperează. Au fost ani grei, cu nesomn, mofturi la mâncare, judecata și oprobiu public de la mămicile preocupate cu analizele și statisticile celorlalți. Cum? Nu îi pui căciuliță-n cap în casă? Nici afară? O să facă curent! Nu o-nveți la oliță la 6 luni? Nu mai scăpați de scutece, o să vezi! Nu îi dai lapte praf în completare? Chinui copilul, de-aia plânge noaptea. Și câte și mai câte astfel de judecăți. Am învățat să mă detașez de gura lumii, și mai ales să nu mă explic.
Am învățat să-mi cunosc copilul, să-l iau așa cum e, să îl pun mai presus de opiniile exprimate pe la colț de stradă. Și când credeam că știu, a venit a doua prințesă, și am luat-o de la capăt cu învățatul: total o altă personalitate, alt temperament. Ce funcționează la una, nu merge la cealaltă…
Sigur, am făcut greșeli, și nu puține. M-au durut cel mai tare cele de care făgăduisem să nu mă apropii. Am învățat însă și din greșeli. M-am sfătuit cu oameni de încredere, am mai citit, și uite-așa am făcut vechime.
Împlinire.
Bucuria de a fi părinte întrece total orice. Și când le văd azi, mari, frumoase, istețe, îmi crește inima! Să le am, să le cresc, e cea mai mare onoare și cea mai mare responsabilitate. Sunt doi copii extraordinari, unici, minunați, în afara tiparelor.
Nici acum nu plecăm urechea la opinia lumii care condamnă ba faptul că citesc mult, ba faptul că sunt preocupate de note și performanțe școlare, că le place matematica, că nu se uită la reality-shows și nu cunosc mai știu eu ce „vedetă”. (Nu, nu le cer eu rezultate, pentru mine în prima parte a clasamentului e de-ajuns. Nu, nu le oblig, să citească, dacă aș putea să le oblig la ceva ar avea camera mai curată dar …)
Deunăzi, într-un magazin, un puști de vreo 8 ani se dădea de pământ la propriu, așa cum vezi în filme, și răcnea, să primească ceva. Fiică-mea îmi zice: Mama, mulțumesc că ne educi. Aș muri de rușine să fiu așa penibilă.
***
La mulți ani, copil fascinant! Mulțumesc cerului că mi te-a dat! De 13 ani învăț să fiu păinte, și, da, urmează perioada de foc, adolescența. Nu sunt naivă să cred că știu: am mai citit, am mai vorbit, dar împreună vom trece cu bine și pe aici.