Inevitabil, interacționând cu oamenii ajungi decepționat de aproape toți: de cei mai apropiați, de cei de la care n-ai fi zis, de cei pe care, poate, îi vedeai mai sus de astfel de jocuri minuscule. Cumva, vor scoate un pumnal, și metaforic, tot îl vor înfige-n visurile tale. Sau poate nu te vor lăsa să-ți savurezi micile victorii ale prezentului; acele lucruri care condimentează cu frumos griul din zilele lungi.

Cât de grav este? Cum să te ferești?
Sincer, nu prea poți… E un idealism să te crezi protejat de astfel de întâmplări cotidiene. În fond, din 12 ucenici, și pe Hristos l-a vândut unul, iar ceilalți au dat bir cu fugiții.

Deziluziile sunt parte din viață… și totuși, gustul amar e pregnant, de fiecare dată. Poate că rolul lor e fix să ne tămăduiască, pe cheltuială proprie aș zice, de autoamăgirile pe care ni le provocăm.

Nu există o modalitate prin care să ne scutim de astfel de decepții: se poate doar să ne analizăm așteptările; să nu mai cerem nimic în schimb pentru ceea ce oferim, să ne bucurăm de lucrurile primite, celebrând acele lucruri bune din zilele noastre.

Și apoi, pasul cel mai greu, e să privești iarăși, senin, în ochii celui care te-a decepționat. În fond, nu este vina lui că nu s-a potrivit portretului pe care tu i l-ai creionat. Mai știi?! Poate chiar avea nevoie de un loc în care să lase și el garda jos….

Sursa foto, aici.

Comments

comments