Când sunt mici părinţii îi privesc cu mult drag şi se întreabă adesea : când vor creşte? Când vor umbla, vorbi, cânta.. ?! Când vor merge la grădiniţă, la  şcoală? Apoi, deoarece timpul trece oricum, ajung şi acolo unde visau, şi prin clasa a VII-a cel târziu, se uită la adolescenţii lor căutând în ei copilul de altă dată şi regretând că au crescut aşa de repede.

În această ordine de idei eu mă aflu la mijloc; trăiesc în acel anotimp perfect în care mi-au crescut copiii până la nivelul cuvintelor şi mai au ceva până la adolescenţă. Copilul cel mare, prinţesa de 5 ani jumate e atât de scumpă, fermecătoare şi bună, că nu mă mai satur să povestim, să imaginăm, să invetăm glume, ghicitori şi jocuri. Copilul cel mic, prinţesa de 3 ani şi aproape o lună, e fermecătoare. Vorbeşte cu “ş” pronunţat, cu “l” plin în loc de orice “r” şi ne farmecă privirile recitând cu intonaţie poezii de la grădiniţă, conştientă de efectul ei, ne cântă iar apoi ne spune poveşti. Relaţia dintre ele e în perioada de armonie în care renunţă mai des la jucării în  favoarea alteia, fac front comun când una din ele e pedepsită şi şi-au format propriile jocuri cu castele şi prinţese. Noi, nu avem voie să participăm, că nu încăpem în palat.

Am impresia că trăiesc un timp idilic, în care lucrurile care îmi lipsesc sunt de-a dreptul nesemnificative. Aş vrea să savurez mult, mult timp farmecul clipelor de acum: fericire inventată  în doi care se împarte perfect la 4 fără a se termina. Aş vrea ca de aici încolo, copiii mei să nu mai crească aşa de repede, măcar un anotimp, un an, un timp….

Comments

comments