Şi apoi a fost tăcere. Ce se mai putea spune?! În faţa acestei certitudini se poate doar pleca genunchiul şi mărturisi: ” Cu adevărat… ” Cu adevărat, Iubirea a murit pe nedrept şi pentru mine; a murit în locul meu ca să pot răi, şi nu oricum! Să pot trăi liber, curat, deplin, din abundenţă!

Da, cuvenite mi-ar fi fost loviturile de bici, cuiele ar fi ţintuit pe cinstite vina mea (şi nu ar fi fost defel mică)  iar spinii pe fruntea-mi ar fi însemnat  încununarea a tot ce reprezint eu fără această Iubire perfectă. Dar, Iubirea adevărată mi-a luat locul. Sus pe o cruce a acoperit cu trei ceasuri de întuneric tot ce a fost păcat în mine. Şi Iubirea aceasta,  deplină,  s-a oferit de bună voie în locul meu plătind un preţ pe care niciodată nu mi l-aş fi permis! Şi a murit, cutremurând pământul şi sfâşiind perdeaua ce mă ţinea departe de cer.

Crucea a fost urmată de mormânt,  locul în care a fost pus şi lângă care am aşteptat prima oară, ştiind că înainte de a muri a promis înviere. Şi acestea două ar fi reprezentat doar un gest frumos dacă nu ar fi fost urmate de dimineaţa de duminică. Ştiţi, nu-i aşa că Iubirea adevărată nu a rămas în mormânt! Hristos chiar e viu, aşa cum a spus!

Această iubire plină de har este reală şi azi! Privind spre mormântul gol putem înfrunta orice ar fi cu încredere. Să-L sărbătorim, deci, iubindu-L şi noi căci A ÎNVIAT! (asta reprezintă mai mult decât orice tradiţie şi orice ritual! )

Comments

comments