Mă deosebesc de ….
Ce e cu mania asta a asemuirii oamenilor între ei?! Când se naşte un copil într-o familie se porneşte concursul; regulile se cunosc fără a fi teoretizate vreodată: fiecare spune ce-i trece prin cap. Contrazicerile sunt la liber iar dreptatea absolută nu exist. Nici criteriile de asemuire nu sunt obligatoriu aceleaşi (ce tu gen proxim sau diferenţă specifică ?!). Unii se uită la ochi, alţii la nas, bărbie, frunte, urechi, sprâncene… Cei mai “fini” psihologi o iau după fizionomie şi spun: când râde, când plânge, când se încruntă, seamănă cu… Şi totuşi, cu cine seamănă bebeluşul?! Cel mai bun răspuns pe care l-am auzit până acum a fost dat de socrul meu: seamănă cu el însuşi.
De-a lungul timpului mi-am cătutat intensiv rădăcinile; voiam să ştiu cu cine seamăn eu. Dacă a fost simplu cu ochii albaştri (trei bunici din patru erau purtători de culoare) a fost mai greu cu asemănările temperamentale. Cine să fie de vină pentru irascibilitatea mea, dar încăpăţânarea de la cine oi fi luat-o?! Ce simplu ar fi dacă ar fi câte un ţap ispăşitor pentru fiecare carenţă de-a mea… Dar nu aşa se pune problema! Eu nu seamăn cu nimeni! Mă deosebesc de toţi prin ceva, şi diferenţele acestea mă fac complementară lor.
Spre deosebire de mama, eu am mai multă încredere în ziua de mâine, am ambiţia să fac ceea ce îmi place nu ceea ce dă mai mulţi bani, cum ar fi ales bunica. Şi uite-aşa, mă deosebesc de familia mea, de prietenii mei, de colegi, cunoscuţi. Nu le seamăn, şi nici nu încerc. Uneori avem un drum comun şi aceleaşi ţeluri implică aceleaşi obiceiuri, dar nu! Nu semănăm. Dumnezeu ne-a creat unici, şi suntem responsabili de asemuirile şi deosebirile noastre.
Voi, de cine vă mai deosebiţi?
Da, tu, ce obsesie… Moștenim destule, e drept, și n-ar fi rău dacă părinții ne-ar avertiza când observă că le-am preluat metehnele. Astea ne-ar scuti de multe „descoperiri” pe cont propriu (care ne iau ani de zile).
Dar parcă tot e cam reducționistă povestea asta: să vedem cu cine seamănă ca să știm de unde să-l luăm, ca să nu ne fie atât de străin. Probabil că oamenii poartă o teamă inconștientă că ar putea să nu semene cu nimeni. Că ar putea să fie unici. Or, cum zici și tu, tocmai acesta e adevărul. Dar e incomod, că fiind unic înseamnă, într-un sens, că ești și singur. Că nimeni nu se poate identifica până în pânzele albe cu tine.
Dar fascinant e că în unicitatea omului se descoperă chipul lui Dumnezeu, care se întregește prin participarea fiecăruia… Citeam pe undeva (nu mai știu la cine) că în ceea ce avem mai specific, noi nu ne aparținem, ci suntem scânteia divină. CS Lewis făcea o paralelă foarte interesantă: câinele e cu atât mai apreciat cu cât e mai „inteligent”, mai „uman”. Așadar, el se detașează de propria rasă și propriul regn prin ceea ce are „omenesc”. Cam așa și cu omul…
imi place ce ai scris … cand eram mica maicamea imi spunea ca seaman ba cu o matusa ba cu alta, depinde de prostiile pe care le faceam si depinde de cheful ei de a ma enerva … eu ii spuneam tot timpul ca seaman cu mine … si gata era cu asemanarile … cel mai mult imi convine ca seaman cu mine 🙂 si ma bucur sa fiu unica
Aşa e, unicitatea e darul nostru special, asemănările sunt deseori doar scuze 🙂