De toate

Mă deosebesc de ….

Ce e cu mania asta a asemuirii oamenilor între ei?! Când se naşte un copil într-o familie se porneşte concursul; regulile se cunosc fără a fi teoretizate vreodată: fiecare spune ce-i trece prin cap. Contrazicerile sunt la liber iar dreptatea absolută nu exist. Nici criteriile de asemuire nu sunt obligatoriu aceleaşi (ce tu gen proxim sau diferenţă specifică ?!). Unii se uită la ochi, alţii la nas, bărbie, frunte, urechi, sprâncene… Cei mai “fini” psihologi o iau după fizionomie şi spun: când râde, când plânge, când se încruntă, seamănă cu… Şi totuşi, cu cine seamănă bebeluşul?! Cel mai bun răspuns pe care l-am auzit până acum a fost dat de socrul meu: seamănă cu el însuşi.

De-a lungul timpului mi-am cătutat intensiv rădăcinile; voiam să ştiu cu cine seamăn eu. Dacă a fost simplu cu ochii albaştri (trei bunici din patru erau purtători de culoare) a fost mai greu cu asemănările temperamentale. Cine să fie de vină pentru irascibilitatea mea, dar încăpăţânarea de la cine oi fi luat-o?! Ce simplu ar fi dacă ar fi câte un ţap ispăşitor pentru fiecare carenţă de-a mea… Dar nu aşa se pune problema! Eu nu seamăn cu nimeni! Mă deosebesc de toţi prin ceva, şi diferenţele acestea mă fac complementară lor.

Spre deosebire de mama, eu am mai multă încredere în ziua de mâine, am ambiţia să fac ceea ce îmi place nu ceea ce dă mai mulţi bani, cum ar fi ales bunica. Şi uite-aşa, mă deosebesc de familia mea, de prietenii mei, de colegi, cunoscuţi. Nu le seamăn, şi nici nu încerc. Uneori avem un drum comun şi aceleaşi ţeluri implică aceleaşi obiceiuri, dar nu! Nu semănăm. Dumnezeu ne-a creat unici, şi suntem responsabili de asemuirile şi deosebirile noastre.

Voi, de cine vă mai deosebiţi?

Comments

comments