ANIversare
În copilărie îi consideram pe cei de peste 30 de ani oameni în toată firea, adulți respectabili, care cu siguranță știu tot, nu mai au întrebări. Cumva și-au făcut toate alegerile în viață și trăiesc cu ele. În copilărie… Că apoi trecând eu pragul (mi-amintesc, eram așa de tristă…) am văzut că lucrurile nu stau chiar așa.
Primele aniversări peste 30 au fost așa, de resemnare: prietena mea mai mare decât mine cu 3 luni mă ținea în încurajări de la ziua ei până la a mea, apoi mi-era liniștitor gândul că pentru toți cunoscuții mei timpul trece în aceeași direcție, și, recunosc, au ajutat și ”politețurile” de genul: vai, dar tu nu arați de 30 și … cât era.
Apoi am înțeles că așa mi-e de bine în această etapă a vieții! Că nu aș face schimb cu generația mai tânără, că nu aș vrea să trec iar prin tot tumultul sesiunilor, îndrăgostirii și-a întrebărilor de genul o fi el, n-o fi. Am văzut că am acasă ceva ce unii caută și nu găsesc, ce nu se poate cumpăra și nu aș da în schimb pentru nimic: o familie extraordinară. Un bărbat fantastic și două fetițe ca două minuni de frumoase și istețe. Și mi-e plin sufletul.
Acum văd fiecare an nou ca o provocare. Fără să știu exact unde voi ajunge la capătul lui, îl voi trăi la maxim, îl voi savura și nu voi risipi nici o fărâmă. Nu cu vrerea mea. S-ar putea să mă mai înfrângă vreo vorbă, vreun nor, ori năzuință goală. Dar în scurtă vreme mă voi ridica. Sunt gata de aventură. (Cumnata mea spunea că ar trebui să ne bucurăm cu fiecare an ce ni se dă, e un har pe care nu îl au toți, și avea dreptate.)
… A fost recent ziua mea. Tot cu 3 mi-e prefixul și așa-mi va rămâne și-n (câteva) viitoare aniversări. Cu toate acestea știu că unii mă privesc ca pe-o persoană matură gata. Zâmbesc. Sunt copii. (Mai văd ei! 🙂 )