"Mioritice"

Aventuri la spitalul de copii Oradea I

Mă laud cu o sănătate de fier. Mare binecuvântare. Prima injecţie de care îmi aduc aminte ( în afară de necesarele vaccinuri ) am luat-o în luna a 3-a de sarcină. Prima spitalizare, tot atunci. Ca mama am ajuns însă şi pe la spitalul de copii. Primul cucui al primului copil, prima grijă serioasă, prima radiografie, prima mirare de rudimentarismul aparaturii din dotarea clinicii. Cred că erau depăşite şi în urmă cu 30 de ani când mama avea aceleaşi emoţii cu mine. A urmat o seară cu febră mare, 2 părinţi îngrijoraţi nas în nas cu “politeţea” asistentelor de gardă atunci. O zi mai târziu erupţia ne-a lămurit mai mult ca ele: era rubeolă. Tot Raissa, iarna trecută, vânătaie urâtă şi întâmplarea pe care o voi reda.

Dr. de familie îi vede ochiul învineţiţ, şi pentru a înlătura orice temere, mă trimite la oftalmolog la spitalul de copii. Merg şi iau nr. de ordine. Era 2 fără un sfert. Primesc nr. 32. Programul medicului începea la orele 15.00. Hm! Mă gândesc că toată treaba asta cu numerele o fi ceva aşa, onorific. Stau pe hol cu copilul, şi aştept. Şi mă rog să nu ia vre-o boală din “curatul” nostru spital, aşa că tot Raissa, nu pune mâna pe scaun, nici pe uşă , la care ea, Da pe ce e voie să pun mâna?!, Pe nimic, iubito. Încet, încet se adună lumea. Număr vre-o opt persoane. Sunt fericită, scap repede mă gândesc, de vreme ce sunt prima. Mai că nu a meritat o oră şi un sfert de aşteptare. (A, da! Dr. a întârziat) Se deschide uşa, şi ce-mai aud urechile. O voce similară celei ce anunţă pe peron mersul trenurilor, decide: Numărul 1, vă rog! Mă uit iar la bilet. Tot nr. 32 scrie pe el. Mai număr persoanele, şi fac un mic calcul în gând: dacă vin toate cele 31 de persoane dinaintea mea, cât timp trebuie să stea înăuntru fiecare pentru a ne consulta dr. pe toţi în cele 3 ore de program…. Nu vă spun rezulatul. Tăticul cu fetiţa de pe scaunul vecin mă întreabă revoltat ce nr am. El venise al doilea şi avea nr. 5. Îl liniştesc repede arătându-i-l pe al meu. Copilul, care fusese lămurit în prealabil de scopul aşteptării noastre pe hol, începe să îşi ceară dreptate. Vreau înăuntru. Era să fac greşeala de a o opri. Dar nu. O las să ţipe. Şi credeţi-mă, are cu ce. Astfel, ieşind primul pacient din cabinet, vocea răguşită (aparţinea asistentei) dă verdict favorabil: Să intre doamna cu copilul! Yes! Ajută şi plânsul la ceva. Mai deschide unele uşi. Concluzia?! Nu avea nimic la ochi copilul. Ca să ne liniştim o şi dusesem. Ne-am liniştit şi ne-am promis să nu ma apelăm la poclinica de copii vreodată. Din păcate nu ne putem ţine de cuvânt. Clinicile private nu efectuează toate investigaţiile necesare încă. A, da! Am făut un mic scandal la afişier la plecare pentru ordinea în care se dau numere, scriu şi o reclamaţie… inutilă de alfel, dar cât să tot tăcem ?!

Aşa că săptămâna trecută, tot pentru a mă linişti într-o privinţă cu Raissa, şi păţită fiind cu spitalul de copii sun din timp să îmi iau număr pentru a doua zi dimineaţa. Sunt informată că Nu dăm numere nici prin telefon, nici cu o zi înainte. S-a schimbat ceva, mă mir. Dar pentru puţin timp. Interlocutoarea mea mă luminează La ce doctoriţă doriţi? A! Păi la ea e deja plin. N-are rost să veniţi mâine! Cum poate fi plin dacă nu se dau numere înainte?! Taină mare nu? Ideea e să rămânem sănătoşi, că daca ajungem la spitalul de copii… ni se şi inventează boli de nu avem. Am prietene care au păţit-o. Da! se întâmplă în Oradea, oraş european, în 2008.

Comments

comments