despre suflet
Sufletul e ca un cufăr vechi în care ferecăm din ce ne este propriu, chestiuni care ne definesc şi ne individualiză. Ascunse acolo stau dorurile, visele şi aşteptările. Cred că această gamă de trăiri fac legea în suflet, căci, deşi mai încape pe lângă ele şi nostalgia şi tristeţea, îmi place să cred că acestea sunt doar în trecere, şi e suficientă o adiere de speranţă să dispară.
Şi cine poate cunoaşte sufletul?! Oricât pare a se deschide pentru vreun seamăn, rămân aspecte nespuse pe veci. Adânc şi tainic, de-ar putea vorbi şi-ar mai lua din poveri (voi nu aveţi multe pe suflet?) Dar sufletul tace şi-ngroapă. Adună din ce trăieşti, ce numai el ştie, şi nu spune nimic ducând de unul singur dorul, visul, bucuria. Şi dacă ceva transperă spre exterior, sufletul îl prelucrează, ca nu cumva să te apese şi pe tine povara lui.
Dar despre suflet, doar la modul general se poate vorbi. Orice particularizare are aceeaşi soartă, să rămână doar un detaliu general pentru ceva mai complex decât explicaţia.