M-a ajuns pneumonia…. după 31 de ani, mă pot “lăuda” şi eu în sfârşit cu o complicaţie mai serioasă la vre-o răceală. Şi acum am făcut-o ca la carte, cu de toate: rău, somn, tuse, febră, somnolenţă, injecţii şi branule (of, of, Lidia, ce ne-am face fără tine) cu mîncare de la mama servită în regim de catering şi cu copiii expediaţi pe cursul zilei la aceeaşi adresă. Şi din spirit de solidaritate a făcut şi Beni una, aşa că la adresa noastră figurează temporar două pneumonii întregi. Pe moment suntem în zona decentă a graficului, spre vindecare şi eliberare de branulă.

Cred că cea mai grea parte a bolii, suferinţei trece dincolo de durerea fizică până la sentimentul  de neputinţă care te învăluie din creştet până-n tălpi. Ce interesant! Nici chiar aici, unde primează latura vizibilă a problemei adevărata durere nu e cea a trupului! Timpul nu-ţi face nici o concesie şi nici circumstanţele nu devin mai blânde. Zilele se perindă cu aceleaşi cerinţe iar tu… devii un spectator semiconştient doar la ce se întâmplă. E acea singurătate ce se întinde apoi între tine, bolnavul şi toţi ceilalţi.  Nu ştiu care este rostul suferinţei… Nici nu mai caut. S-au ocupat şi se mai ocupă alţii de acest domeniu. Eu mă mulţumesc să îmi fac tema de casă şi să îmi învăţ cuminte lecţia de aici. A fost o lecţie de tip inductiv despre oameni, despre viaţă, despre prietenii, despre relaţii din obligaţii şi obligaţia la relaţii, dar şi despre altruism şi generozitate. Am învăţat multe în aceste 5 zile. Poate voie rupe din timp şi voi împărtăşi… aştept însă să mă fac bine ca timpul meu să fie mai rotund!

Comments

comments