Hai să-ncep cu un clișeu : Fiecare zi aduce cu sine o nouă provocare! Clișeu, nu? Dar contraziceți-mă, vă rog, dacă nu considerați întemeiată afirmația. Provocările se aștern în drumul nostru suficient de des pentru ca răspunsul la ele să determine ce fel de persoane suntem: curajoși / lași, pripiți / chibzuiți și câte și mai câte categorii situate la extreme.

Ce-i de făcut cu provocarea? E de acceptat, de ignorat, de măsurat, de amânat luarea unei decizii ?!Unele cer răspuns pe loc, altele ne permit o oarecare chibzuială. Tipul personalității fiecăruia determină tipul de răspuns în fața provocării. Voi scrie despre cei cărora mă identific, și anume aceia care storc fiecare bucată de viață la maxim și tot mai au timp de o secundă în plus, acei extrovertiți care trăiesc într-o zi cât alții-n trei.

Consider că există o vârstă la care provocările nu sunt de refuzat, fiecare oportunitate e luată pieptiș. Teribilismul adolescentin … Demonstrații trăite mai ceva ca în problemele de geometrie. Urmează apoi perioada în care lucrurile sunt cântărite ceva mai mult și deciziile cumpănesc mai greu. Bună etapă și asta! Aceea a maturității, a echilibrului, a asumării riscurilor necesare pentru creșterea profesională și personală.  Apoi urmează retragerea, refuzarea oricărei provocări sub motivația că lasă pe alții. E ceea ce numesc eu bătrânețea precoce. Voi n-ați văzut bătrânei de douăzeci și ceva de ani?!

Cunosc suficiente persoane introvertite care au acceptat diverse provocări ca să pot lansez întrebarea: Ce mai faci cu provocările? Cele pe care e accepți, le poți duce? Cele pe care le refuzi, nu te lasă mai sărac? Cele pe care le amâni, nu pierd din esență ? Unii trebuie să învețe să spună NU(- personal sunt în plin proces!), dar alții trebuie să învețe să spună DA. Cât de nimerit și bune  echilibrul. Bine de cine-l are!

Comments

comments