Chestiuni personale

Şcoala de după concediu

2699835734_e2d22d23261Au trecut patru ani, patru ani şi aproape jumate de când am lăsat şcoala şi copiii altora pentru a mă ocupa de ai mei; unul singur la început care a făcut cât trei, apoi încă unul cuminte şi liniştit care a compensat din plin prima experienţă de genul. După concediile aferente de îngrijire a copiilor mei am revenit la şcoală. Am regăsit clădirea nouă, acel mic loc al unei şcoli de cartier mărginaş, am reîntâlnit o parte din oamenii / colegii pe care i-am lăsat. Măsurându-mă cu ei am observat că m-am schimbat şi eu. O şcoală mică, ambiţii mari, asta am regăsit. Şi o serie de elevi pe care îi aseamăn doar fraţilor lor din generaţiile trecute şi pe care vreme de o săptămână am încercat să îi asociez unui nume. Obiectiv atins în proporţie de 75 %.

Elevii sunt … elevi! Între foarte buni, silitori, foarte leneşi sau cu CES,  cred că i-am cuprins pe toţi.  Majoritatea provin din familii modeste din punct de vedere financiar, le lipseşte deci obrăznicia copiilor de bani gata. Crescuţi la casă, unii sunt greu de ţinut în linişte vreme de o oră.  E necesară alternarea continuă a activităţilor de învăţare pentru a da randament. Sunt generoşi şi altruişti, împrumută stiloul cel bun colegului care nu are cu ce scrie,  sufletişti îşi asumă responsabilitatea faptelor (doamna profesoară, vă rog să o ieraţi că nu şi-a făcut tema, e vina mea, am luat din greşeală eu fişa ei. Vă rog să nu îi daţi punct negru). “Uită” mereu un singur lucru, să îmi reamintească să le dau la sfârşit de oră titlul compunerii săptămânale. Selectivă uitare, nu?!  Clasele  sunt puţin numeroase, eficienţa e mai mare. Ora are tot 50 de minute la şcoală, pauza este încă momentul preferat de toţi, pe coridoare se aleargă mai bine decât în curte în ciuda elevului şi  a profesorului de serviciu, încă se practică jocurile de pauză gen lipirea de mesaje pe spatele unora, scrierea cu cretă, punerea de piedici, ascunderea ghiozdanului…deci, toate-s vechi şi nouă toate.

Îmi iubesc meseria! Contrastez pe moment oboseala colegilor care nu au avut nici concediul meu prelungit ci doar rapoarte şi proiecte de scris, aşa, parcă la nesfârşit. Le facem dar pe toate, cu entuziasmul pe care îl ai doar atunci când ceea ce faci e ceea ce ţi-ai dorit mereu. Iar eu, care de prin clasa a VII-a asta mi-am dorit, la catedră nu voi fi mediocră. Urăsc mediocritatea indiferent de domeniu. Pe moment mă adaptez claselor, elevilor, caut compatibilitatea între mine şi ei căci fiecare clasă îşi are nota specifică .

Viaţa e deci frumoasă nu doar în vacanţe, căci viaţa e cum ţi-o faci !!

PS.

Una din cele mai frumoase imagini de săptămâna aceasta: ieri, în pauze, majoritatea colegilor stăteau în sala profesorală la geam admirând joaca copiilor cu zăpadă. A fost o imagine cât o mie de cuvinte. Eu aş fi vrut să fiu dincolo de geam… cred că şi ei!

Comments

comments