… tot la şcoală …
Ţin ritmul săptămânii folosindu-mă de imagini vizuale, cafea după cafea, ca semn distinctiv pentru fiecare nouă zi, imagini auditive, sonerie după sonerie ca unitate de măsură a orelor, pauzelor, traficului… Timpul sună ca alarma telefonului mobil, precum “clopoţelul” şcolar şi claxonul grăbit al maşinii. Olfactiv mă situez undeva între aroma de cafea ( ah, ce bine miroase în câte-o pauză-n tot holul ca invitaţie în spaţiul mic de la secretariat… ) şi praful alb de cretă. Cromatic, mă plâng de prea mult alb exterior, la şcoală elevii sunt roş-albaştri, că aşa le e uniforma. Când sună de intrare după pauza mare sunt şi ei albi… de-afară veniţi, le trece însă în primele cinci minute de oră. Social, amabilitatea de stil american din sala profesorală se măsoară în zâmebete lungi şi întrebări superficiale. Apoi planificări, planuri, proiecte, hârtii peste hârtii aranjate în zeci de dosare. Caiete de compuneri ale elevilor care au toţi pentru mine deja şi chip şi nume. Sunt şi satisfacţii de ordin profesional: X citeşte, Z face tema, Y are linie la caiet şi scrie cu stiloul … S-a dat şi primul 10, respectând toate exigenţele deontologice… Următorul obiectiv? Să muncească şi acasă şi nu superficial. Pentru aceasta rezerv însă mai multe săptămâni, sau să spun tot restul semestrului?! Să începem cu începutul, ziua de luni, sunetul deşteptător, miros de cafea… etc..