Călătorie
Cum să spun să nu sune clişeic ?! Nu cred că reuşesc, uneori şi formularea clişeică ascunde în ea adevăruri. Mereu suntem pe câte-un drum, uneori îl vedem, alteori îl simţim, dar călătoria e una perpetuă.
Pe drumul pe care-l văd, sunt împreună cu cei mai preţioşi oameni din lumea asta, soţul meu şi copilele noastre. Uneori oprim pentru o gustare, o cafea, o fotografie.E bine de ştiut că aceste popasuri nu determină decât un decalaj de timp, pitorescul drumului rămâne nealterat. Şi la orice popas ne distanţăm de realitatea concretă şi imediată pe care ne-o oferă fereastra şi privim spre hărţi, redobândim vederea de ansamblu, ne reamintim destinaţia, fixăm nişte repere intermediare. “Mama, când se deschide marea?” întreabă, sătulă de atâta drum şi nerăbdătoare mezina.
Pe drumul pe care-l străbat în suflet sunt doar eu. Eu şi EL. Pentru că deşi zilele trecute am împărţit sentimente de preţuire şi altora pe care i-am poftit ospitalier la mine-n suflet, în această călătorie nu-mi pot fi de folos. Nici ei, nici ai mei nu pot stabili direcţia, nici priorităţile. Şi cum de felul meu am probleme cu orientarea în spaţiu, pentru suflet mi-e şi mai greu. Aşa că opresc. Refuz să mă bizui pe ce ştiu, sau pe ce pot, şi mă leg întru totul de El. Apoi privesc spre “hartă”. Caut repere intermediare, dar parcă, de undeva din multitudinea sentimentului, vocea mea nu se poate opri să nu spună “Doamne, când se deschide … „marea” ?
Un lucru e cert însă: acum e timpul! Nu mai e vreme de pierdut, gata cu scuzele şi explicaţiile. La drum!