Glasul pădurii
Era odată o fată Ileana. Și era frumoasă, frumoasă, ca zâna din povești și delicată ca o aripă de fluture. Cosițele aurii ca soarele dintr-o zi de vară curgeau ca un izvor pe spatele ei. Ochii, ca două safire, aveau sclipiri de diamant, iar buzele erau roșii ca rubinele. Purta pe cap o cunună de panseluțe violet, iar pe corpul ei era turnată o rochie lungă de aceeași culoare, legată cu o curea de trandafiri roz. Fata era frumoasă nespus, și bună ca pâinea caldă. Își iubea tatăl, un negustor cinstit, dincolo de cuvinte.
Într-o zi, tatăl auzi de un vas care vindea mărfuri de mare preț. Gândind că-i o ocazie perfectă de câștig, plecă spre vas. Trecând printr-o pădure întunecoasă, auzi un glas mieros care-l striga pe nume. Se opri să vadă cine-l cheamă, dar nu apucă să zărească bine fu prins de o armată de copaci. Legat fedeleș ajunse înaintea Regelui Stejar. Nu se știe ce-au vorbit, dar Regele l-a închis pe bietul om într-o scorbură în care mii de glasuri îl strigau. Ba chiar auzea, parcă, glasul dulce el Ilenei.
Între timp, Ileana începea să se îngrijoreze, unde-o fi tatăl ei? Dar, într-o zi, o floare îi spuse:
– Ileana, Ileana, pe tatăl tău îl paște o mare primejdie….
– Unde e? Vreau să-l ajut!
– Asta nu știu. Ciuperca din pădure ți-a transmis doar atât. Îți dau un sfat: caută-l pe Glasul-Pădurii.
Ileana îl căută și-l găsi. Era un bărbat cu păr ca tăciunele și ochi ce oglindeau cerul verii. Purta niște hain împărătești verzi ca smaraldul.
– De cauți Glasul-Pădurii, nu-l mai căuta. Eu sunt.
– E adevărat că vrei să mă ajuți?
-Desigur. Voi merge și-l voi slava pe tatăl tău. Ție îți dau această frunză. Când vei vedea trei stropi de rouă pe ea, să o sufli, și cântecul ei te va aduce la mine.
Apoi plecă. Glasul pădurii se risipi în adierea vântului și luptă cu mulți copaci țepoși, dar ieși învingător. În urma lui rămăsese un murmur. Îl găsi pe tatăl Ilenei legat fedeleș și începu un cântec duios de amuțiră toate glasurile scorburii. Îl dezlegă și fugiră de acolo.
Ileana folosi frunza și ajunse la ei. Nu-i venea să-și creadă ochilor că-și vedea tatăl teafăr și mulțumii glasului pădurii.
– Cu tot dragul, dar n-ai vrea să fii soția mea?
Fata acceptă și primi în dar o rochie din petale de ghiocel.
Iar glasul pădurii cântă așa de frumos, încât toți copacii îngânară că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
***
Compunere de Raissa Caba (februarie 2015)
