Ești obosit, suflete… Ce mi te emoționezi zadarnic la orice acord minor din playlist?! Ce vibrezi duios la orice poveste tristă? Ești doar obosit după zile lungi, când soarele îndatoririlor se-ncăpățâna să rămână fără milă pe cer. Și de-aia îți spui că ai ajuns la capăt de puteri ori răbdare. Nici pomeneală de așa ceva, limitele-s mult mai departe, și tu, sărmane, vei mai rătăci până la ele.

Tu nu ești trist, suflete! Ești, după cum, spuneam, trudit de cât te-ai împărțit în fărâme să le-ajungă tuturor. Tristă e fata aceea pe care o cunoști și tu, și care stătea azi, aproape de casa ei și-și ștergea lacrimile, ca să intre pe ușă fără ele. Tu însă ai loc pe toate porțile cu lacrimile tale cele colțuroase, vezi, de-aia nu ești trist!

Suflete, nu uita să fii copil! Nu a vrut să te jignească, a glumit, ori n-a știut a-ți spune! Crede, visează speră, dar nu te lega prea tare de nimic ce nu e veșnic. Altfel vor trece și tot tu vei fi gol și pustiu! Nu te lega nici de oameni, dar stai-le aproape să le pansezi sufletele ce ajung unori sfărâmate!

Ești doar obosit, și puțin prea serios… Uneori mă tem că nu te mai cunosc, și te port așa cu mine, ca pe un bagaj fără rost.

Ah, cât mi-ești de obosit! Fac un pic de liniște, nădăjduind c-ai ațipit!

Comments

comments