Ora de dirigenție, clasa a V-a. Mulți băieți, unul mai năstrușnic decât altul. Preocuparea de bază? Joaca. Cu de toate: am avut etapa cub rubic, platsilină, acum kendama. Discutăm și despre note. Le spun, le trec în carnete, când ajung la ultimul venit. Un mititel cu ochi mari și negri, față curioasă și sprâncene încruntate a neîncredere, poposit la noi în clasă în vacanța de iarnă. Îi spun:

-Vezi că ai o dată în catalog la limba germană.

El, nedumerit, intrigat, gesticulând:

– O dată??? De ce mi-a dat, dată? Ce am  făcut să merit asta?! Eu i-am spus că am făcut dincolo franceză. A zis să stau liniștit. … Și am stat eu liniștit. Și ea, ce-a făcut?! Mi-a dat dată… Măcar să-mi fi spus…

Apoi, către mine disperat, și de situație și de hohotele de râs ale colegilor:

– Doamna, ce mă fac eu cu data asta?? Ce mă fac??? Mai bine-mi dădea un trei, decât o dată. Ăla îl știam corecta cu un șapte. Dar, o dată, cum se corectează??? Cum mă scap de ea??? Cum să îi spun la mami că am primit dată la germană??

– Dar tu știi ce înseamnă dată-n catalog?

Nu știa. În accepțiunea lui, data din catalog era ceva mai grav decât cea mai rea notă. Și de aceea era necăjit. I-a trecut când a aflat cum stă situația.

***

Similar, nu ar fi oare mai bine să ne ne mai facem sânge rău cu tot felul de supoziții bazate pe bruma noastră de înțelegere? Doar întreb…

Comments

comments