Există așa o stare în care ajungem sporadec, o stare în care devenim apatici, ușor nemulțumiți, fără vlagă și fără de interes. Adică devenim plictisiți de tot și de toate. Sătui de rutina zilelor, de stereotipia oamenilor și de evenimentele fără substanță pe care le trăim.

Suntem astfel, ușor de plictisit, din cauza că ne pierdem scopul și programul, și ne trezim că am rămas cu ceva timp pe stoc. Asta după ce am utilizat cât a fost nevoie pentru odihna restantă și pentru planurile amânate, prea mult timp liber poate duce înspre plictiseală. Una la care visăm atunci când avem prea multe de făcut în unele zile, dar la care ajungem atunci când rămânem doar noi și timpul, fără un scop sau un program, suntem ținte ușoare să ne plecăm sub imperiul nemilos al plictisului.

Ne plictisim apoi când nu mai vedem scop în ceea ce facem. Sau poate nu mai întrezărim rezultate pentru eforturile noastre. Când așteptăm de la alții să ne ofere stimuli și activități, și ei nu se ridică la nivelul așteptărilor noastre. Când avem impresia că suntem trădați de vorbe sau tăceri ne cuprinde o stare de dezamăgire vecină cu plictiseala cea mai grea.

Ne mai plictisim când acumulăm dezamăgiri de la ceilalți, una după alta, nemeritate răspunsuri la eforturile noastre. Sau când pur și simplu ne înconjoară oameni resemnați, e simplu să ne contaminăm de lipsa lor de vlagă, să le dăm crezare motivelor și să le imităm starea.

Da, cam aceștia suntem: ușor de plictisit: nemulțumiți prea devreme de lucrul după care am tânjit îndelung, gata să bombănim în urma activităților care până de curând erau pline de sens și relevanță. Iar din starea asta se iese greu. Uneori nici nu prea putem singuri. Avem nevoie de ajutor, de imbold sau chiar să fim scoși de cineva.

Sursa foto, aici.

Comments

comments